ARCA LUI PARANOIE

de GEORGE TĂTĂRUŞ

PREFAŢĂ

Fiind o carte destinată celor mai sensibili devoratori de literatură persiflantă şi umoristică, am căutat în filele ei gustul teribil al pelinului dulce, planta preferată a românilor, care le-a fost hărăzită de ursitoare încă din leagăn. E ca şi cum cineva simte apropierea fiorului dulce al morţii, dar îi râde ironic în faţă, descurajând-o să-şi mai recolteze suflete din rândurile poporului iubitor de frumos şi echitate. George Tătăruş a primit la naştere delicata unealtă a scriiturii, pe care s-o folosească spre a le dărui oamenilor licărirea unei vieţi mai bune, dorinţa de a-şi cunoaşte destinul prin lectură şi diplomaţie. În peste cincizeci de crochiuri însoţite de moto-uri alese cu grijă, vizionarul scriitor îşi expune cu francheţe gândurile şi tonusul literar, încântând prin claritate şi acuitatea spiritului. Călătoria sa prin lumea amăgitoare a politicului, a istoriei, a fantasticului, a lipsurilor de tot felul, ne determină să ne întrebăm: Când şi cum se vor sfârşi necazurile celor oropsiţi, ale celor care şi-au pus speranţa în puterea de guvernare a savanţilor?

Titlul cărţii cuprinde un adevăr trist şi irevocabil: plutim în derivă către un ţărm al viselor, către o himeră flămândă, nemiloasă şi perfidă, care uimeşte prin capacităţile sale versatile, având ca unic scop ademenirea fiinţei umane într-un vârtej de minciună şi decădere sufletească.

Se vădeşte aceasta chiar în prima schiţă, unde autorul explică de ce a botezat cartea sa astfel. Ea reprezintă sinteza lucrării, chintesenţa ideii că timpul contemporan nouă este unul al vitregiei, al strigătului în pustiu în jungla intereselor meschine. Apoi, ca într-un veritabil salt al echilibrului, ni se înfăţişează personalitatea integrală şi complexă a lui Fănuş Neagu, pe care-l omagiază ca fiind unic în şlefuirea diamantelor literare, a metaforelor, ce ne-au fascinat ani de-a rândul, mai ales pe noi, locuitorii bălţilor dunărene, ai Câmpiei Bărăganului, atât de cuceritoare prin farmecul florilor, bâzâitul albinelor şi cântecul insistent al greierilor la lumina pală a lunii.

Şi pentru că scriitorul e îndrăgostit de vechea raia turcească, cetatea Brăilei, cu izul ei de istorie medievală, aminteşte de hrubele existente aici, acelea care formează o veritabilă reţea subterană, ce traversează bătrânul fluviu, mistere savuroase, povestite cu drag la un pahar de licoare bahică, hipnotizat parcă de ceea ce ar putea descoperi dincolo de aparenţe.

Iubirea n-a trecut nici ea neobservată şi analizată, întrucât a fost răpit de frumuseţea-i amăgitoare, de mirosul tainic de magnolie, fără putinţă de evadare, aruncându-l în antecamera morţii, ca pe un suflet îndurerat şi rănit de propriile dorinţe. Cele două mari poveşti de dragoste i-au marcat definitiv existenţa, metamorfozându-l într-un contemplator desăvârşit, creator de linişti dantelate şi energii pozitive.

Politica, cel mai aprofundat subiect, îşi dezvăluie nenumăratele ipostaze, fără nicio reţinere, dovedindu-şi cruzimea de fiară apocaliptică, asurzind cu strigătele ei mintea cetăţenilor secătuiţi de vampirismul societăţii actuale, sufocaţi de promisiuni electorale şi fermecaţi de iluzia unui trai decent. Sunt evocate scene ale trecutului comunist, presărate cu detalii cunoscute numai de scriitor, ca unul care a fost nevoit să îndure inepţiile unor aşa-zişi conducători, şefi sau şefuţi cu idei delirante, invidioşi că cineva s-a ridicat prin forţe proprii deasupra intelectului lor inexistent. Amintirea unor regimuri apuse, condamnate la revenire, suprimă imboldul de a trăi altfel, conform propriilor convingeri şi precepte. Acestea sunt ucise din faşă de către tovarăşii entuziaşti, amatori de pedepse aplicate nesupuşilor. Ineditele lozinci scandate cu vervă de către clasa muncitoare răsună straniu, dar parcă aroma lor se mai simte din când în când şi astăzi, când se vor a fi lăsate uitării: Ana Pauker şi Dej bagă spaima în burgheji! Scriitorul e convins că remarcabilul Caragiale e cât se poate de actual şi asta îl şi determină să-l citeze, întărindu-şi afirmaţiile referitoare la tot soiul de alegeri şi alergări, la propaganda ipocrită a celor aflaţi în fruntea unei ţări căzută într-un abis al neşansei. Toate întâmplările sunt relatate din perspectiva martorului ocular sub o formă comică. De pildă, schiţa Bubulii, Mogulii şi Barabulii, urmată de Hambârlai, whiski şi adio mamă, brand românesc de succes! sunt o emblemă a unui popor încătuşat şi cu botniţa la gură, condamnat la sărăcie şi chin de către guvern, parlament, Cotroceni, precum şi de alte foruri superioare poate mai puţin cunoscute, din cauza opacităţii şi a măştilor originale pe care le poartă, în funcţie de evenimentul la care participă din poziţia indiferenţei şi a lipsei de bun simţ. Cititorii constată că trăiesc într-un spaţiu carpatic, nu balcanic, convingere care li se implementase cu ceva timp în urmă, subtil, cu susţinere de fraze întortocheate, aduse din fântâna unei istorii prelucrate în interesul puterii.

De asemenea, unii dintre semenii lor au devenit barabuli, adică turişti electorali, în schimbul unor pungi cu zahăr, orez şi-al altor alimente atât de necesare, mai ales în vremurile acestea de criză economică acută. Ei sunt plimbaţi de la un sediu la altul spre a ştampila buletinele de vot în favoarea cui trebuie să fie ales, pentru binele comunităţii, pentru a trăi bine! Doar un cetăţean turmentat rău de tot, vizibil lucid, intuind adevărul, exclamă: Bă, proştilor, beţi voi hambârlai şi vă bucuraţi, dar ăla pe care puneţi azi ştampila o să bea whiski datorită vouă. Şi o să bea încă cinci ani whiski, iar voi o să duceţi până şi dorul hambârlaiului. Şi-au vândut sufletul pentru câţiva arginţi, atât de utili pentru a asigura familiei pâinea de mâine doar, căci de viitorul mai îndepărtat, nici nu poate fi vorba. Iluştrii noştri înaintaşi, printre care Alecsandri, şi-au pierdut odihna veşnică privind cu ochii înlăcrimaţi cum piere o naţiune cândva renumită pentru onestitate, bărbăţie şi dreptate. Vorbe precum: Românul s-a născut poet! sau Încrederea înfloreşte în sufletele mari!, aparţinând Bardului de la Mirceşti, nu mai sunt acum valabile, căci rimele nu ţin de foame, iar sentimentele nobile au îmbrăcat veşmântul cernit al disimulării, fiindcă suntem nevoiţi să jucăm teatru şi în somn. Aşadar, istoria se tot repetă, nu se mai ştie de când, dar oricum nu are importanţă, deoarece nimeni nu învaţă ceva din erorile care s-au produs şi care n-ar trebui să mai existe. Zugrăvită în tonuri sobre, enigma decembrie 1989, reînvie de fiecare dată puternică, amintindu-ne în special de sacrificaţii nevinovaţi de atunci, care nici n-au ştiut ce li se întâmplă şi de înflăcărarea ce-i cuprinsese pe toţi, fără număr şi identitate, doar pentru că aşa trebuia. Patriotismul era cuvântul de ordine, cel care i-a tulburat pe cei direct implicaţi în fenomenul inexplicabil şi uimitor, care a lăsat răni nevindecate şi a înmulţit mormintele veşniciei. Totuşi, anumite interese înalte dirijează orchestra vieţii, care s-au îmbarcat pe corabia nebunilor, neştiind că va veni timpul când aceasta se va duce în adâncuri, sub greutatea blestemelor celor mulţi, care nu mai pot suporta asuprirea neamului odată invincibil.

Schimbând registrul literar, autorul ne introduce într-un spaţiu fantasmagoric, terifiant şi seducător, odată cu povestirile despre Leonardo, vampiri, castele bântuite, reverii cu fluturi, dar şi aventura unui scoţian debarcat cu forţa pe teritoriul ţării noastre, unde a trebuit să se adapteze vieţii de aici. De ce a ales autorul personalitatea lui Leonardo Da Vinci? Poate pentru că este un colos al ştiinţei şi un visător de talie superioară, al cărui spectru se răsfrânge în chipul candid al Giocondei, nemuritoarea muză a inocenţilor. Idealurile sunt preferate şi agreate, fiind imaginea din oglindă a scriitorului, un alter ego deosebit, scăldat în lumină şi rouă.

Cartea se încheie triumfător într-un stil pur românesc, abordând numeroase şi nostime dueluri verbale, ca între amici, ce-şi adresează întrebări memorabile la un pahar de bere, discutând despre situaţia de azi a societăţii, făcând haz de necaz, doar ca să treacă timpul cu folos şi în detrimentul crizei, asemenea unui Moromete actual, cu înţelepciunea-i proverbială.

Gina MOLDOVEANU