CASA UMBRELOR

de DUMITRU BARĂU

PREFAŢĂ

A scrie şi a publica sunt două atitudini diferite. A scrie,  dezvăluie existenţa conştientă a unui  pact interior, recunoscut a priori ca for tutelar al unei lumi mişcătoare, scindate permanent de invocarea şi revocarea imaginii. Ficţiunea şi nonficţiunea, ambele în planul destrămării, împing, către exterior, vinile lor diferite, într-un efort comun de a se face înţelese. A scrie, este, prin urmare, nevoia de a stabili o măsură a spaţiului individual. Dacă lucrurile s-ar opri aici, am fi cu toţii captivi intr-o lume tăcută a unei naturi fără drepturi; captivitate, de altminteri, de o splendidă nobilitate.

A publica schimbă registrul asumării prin intrarea în spaţiul deschis al raportărilor. Infinite, înspăimântătoare. Un eu particular, traversând, inconştient, anarhica universalitate a eu-lui general.

Un expozeu al anteriorităţii cu efect în viitor, chiar dacă posterioritatea se manifestă, uneori, doar în întâmpinare. Asumarea unui astfel de proces, aproape incontrolabil, este o cutezanţă. O cutezanţă demarcată de presiunea imaginarului care pare sa flageleze discursul solitar până la o dureroasă  evacuare în patria revelării. A scrie şi a publica, două atitudini diferite, cu aceeaşi propensiune speculară: aceea de a estetiza vizibilitatea particulară, forţând limitele identitare, pana la iconizarea sa, cartea. 

Cartea este un adăpost subtil si perfid al definiţiilor identitare. Pactul pe care aceasta îl face cu autorul este muabil prin exteriorizare; dincolo de convenţiile teoretice dintre text, subtext si creatorul lor, exterioritatea, mediul de receptare, cu alte cuvinte, reprezintă autoritatea - insidios - primordială, a celuilalt.  Un celălalt preocupat in masură considerabilă  de aceleaşi dominante speculare, dar mult mai abil în manevrarea lor. Un celălalt avid de perfecţionarea propriilor sale priorităţi prin intermediul celor care se expun. Orizontul de aşteptare al celuilalt este într-o continuă şi neliniştitoare transformare. Un devorator complet al imaginii de sine prin însăşi iluzia sinelui oferită cu generozitate de un eu  asumat prin expoziţiune necondiţionată. Iată, de ce, suntem datori cu atenţie şi consideraţie pentru autor. Această instanţă fragilă şi perenă, în măsuri variate de alternanţa culturală. Acea alternanţă care se autoreprezintă prin propria sa refexie. O oglindă a oglinzii: imagine înfricoşătoare, prin infinitizare. O matrice. Un locus al mitologiilor identitare conflictuate de liberul arbitru.

Multele teorii pornite în căutarea autorilor, a textelor, provin din continua deconspirare a fiinţei creatoare, traversată de inconsecvențele eu-lui.  Nu ar  rămâne decât soluţia ficţionalităţii care să controleze cu propriie-i intervenții tipologice, dezbaterea cunoaşterii de sine. O incontrolabilă declinare a încercării de fi în non-existenţă.  Şi, paradoxal, din aceste conspiraţii  ale interiorităţii fantastice se naşte o lume organizată şi  plauzibilă. O axiologie a modelului  comun operei şi autorului, deopotrivă.

Modelul scrierilor de faţă este intelectualul. În jocul narativ, acţionează ca referent. Trăirile acestuia sunt discretizate de cheia subtilă a neliniştii metafizice, acea nelinişte opresivă a fiinţei culturale. Dincolo de aplecarea firească a  intelectualului către a scrie (desemnat ca autor), mai există impresia post-activă (a personajului) că traseul scriiturii este viciat de impuritatea inerpretării. O relație plină de favoritisme: personajele gândesc ceea ce autorul scrie.

Pe de o parte, existenţa, ca actant particular, este un mare donator de teme, pe de altă parte, ficţiunea are vocaţia de a transforma biografismul în fabulă. O tramă sapienţială cu prognostic moralizator, temperată de tăcere.

Intelectualul autorului Dumitru Barău, din volumul sugestiv intitulat Casa umbrelor,  este educat  să tacă. Un intelectual mai întâi oprimat şi mai  apoi resuscitat; un intelectual care nu mai are uzanţa confortului, nici pe cea a gulagului, dar care a rămas fixat în aspiraţia către un ideal.

Un ideal precumpănit de o dublă formație: cea a deposedării şcea a repunerii în drepturi.

O fiziologie a discontinuităţii  care recuperează - pentru lectori - o fiinţă neîncrezătoare.

De aici, imposibilitatea manifestărilor explozive; lumea în care se mişcă este, aparent, redusă la experiențe posibile. Sentimentele sunt gestionate cu moderație sau, chiar, deconectate de la sistemul realităţii, dintr-o  teamă subterană de a nu fi, din nou, deposedat. Când si când, intelectualul se lasă interpretat de omul simplu care, prin persistenţa unei radicalităţi fireşti, a scăpat cvasi-nealterat din prefacerile succesiunilor de regim (Navetistul, Moş Tănasă).  Personajul principal al acestei lumi  are un voluntarism solitar şi o perspectivă care se distrage idealitătii pe care o deține de drept,  din raţiuni prestabilite de memoria unei lumi subversive.

Din aceleaşi motive, intelectualul nu scrie, preferând să gândească sau să viseze.  Aruncat, din motive naturale, în mijlocul lumii (metaforizate prin gară), intelectualul (avocatul Marius Robitu din pvestirea Într-o vară, într-o gară), este supus unor alte experiențe, care, deşi nu au forţă anihilatoare, au, totusi, maniera duplicitară a investigării.

Integrarea auctorităţii se face de multe ori în absentia. O absenţă conceptuală. Un abandon sofisticat printr-o impusă omisiune a cauzalităţii. Povestirile au o degenerescenţă temporală care suplineşte dinamica naratologică. Creatorul se izolează în spatele unui prag esenţial pe care îl face cunoscut în registre felurite: aşteptări, iluzii, temeri, convertite la o stabilă toleranţă faţă de text, personaj şi narator. Lumea acesta se vrea cunoscută; tăcerile sale convulsive descriu, cu destulă îngrijorare, un univers cu potenţial imploziv.

Casa umbrelor se poate converti într-un discurs metaforic despre umbră, poate chiar umbra jungiană onirică, întunecată a inconştientului individual, dar şi într-un discurs despre așteptare, ca element de legătură sensibilă între realităţile reprimate şi cele care încearcă să se redimensioneze, în căutarea luminii. Lumina poate veni din reconcilierea autorului cu textul şi cititorul acestuia, pentru o construcţie armonioasă comună, dincolo de tăceri.

Adelina POP