CONFESsions of a loser

de VASI IRIMIA

Avem o carte aprinsă, nu numai la copertă, cât mai ales la firul acţiunii. Deloc plictisitoare, aduce o esenţă de aventură, de roman poliţist, unde personajele se mişcă repede, căutând soluţii de moment şi neapărat ajutor de la celelalte, creându-se astfel o strânsă legătură între ele, o stare de interdependenţă. Este o carte vie, cu puţine descrieri în planul locului de desfăşurare a acţiunii, dar cu multă culoare – chiar şi în limbaj – în ceea ce privesc personajele.

Compusă din 17 capitole, unele de-o pagină şi altele de zece şi chiar douăzeci, cursiv aranjate, când pe stânga, când pe dreapta, în funcţie de cum s-au încheiat ultimele rânduri ale capitolului precedent, cartea abundă în dialoguri, de la cele mai banale, de tipul: ce faci?, unde te duci?, până la cele complexe, ca de exemplu interviul din capitolul Un început dificil, cu trupa Fără, un exemplu de profesionalism ridicat la rang de artă, un capitol pentru care mulţi jurnalişti – nu numai de televiziune – au ce învăţa, de la pertinenţa cu care sunt puse întrebările la început, până la răsturnarea de situaţie de pe final, şi bulibăşeala improvizaţiilor celui care mediază, vădit depăşit de situaţie.

Îmi sunt dragi personajele - ca să zic aşa - cu nume populare şi sonore, la fel ca şi limbajul, care nu urcă spre elevare, dar nici nu dă în canalizarea lexicului. Mihai Angelo, Don Angelo, Lache Scamatoru, domnul Papa, Honorius, generalul Chiorescu, Apostol, Cristi informaticianul, Johnny, Luci Ferosu şi alţii, au darul vorbirii, al dialogului pertinent, nu ideatic sau existenţial, ci pur şi simplu au chef de vorbă: pe stradă, la restaurant, prin camere de hotel, mănăstire, tren, dar mai ales în studio şi neapărat în direct, de dragul senzaţionalului, devenit politică de redacţie.
Reţinem doar că, deşi vorbim de fapte şi personaje dintr-o carte, cu pretenţii de glumă, ca să fiu în asentimentul autorului, e, tocmai faptele şi personajele, cel puţin pe finalul cărţii tind să bată izbitor de mult cu realitatea din media şi sportul românesc şi mai ales cu ambiţiile unui anumit individ, cu pretenţii de persoană publică şi idei novatoare despre cum se mănâncă politica pe plaiurile mioritice.

Există o precipitare, o mişcare febrilă pe latitudine şi longitudine. Cartea în sine are savoare, e şi picantă, luxuriantă chiar, unele personaje sunt trimise fie în Statele Unite, fie prin Oceania, Amazon, pe la Paris chiar, dar şi în fundul peşterii, locul de baştină al mumiei care râde, un fel de intrigă sensibilă a lucrării, dar şi obiect de studiu şi dosar de anchetă pentru un şef de post dintr-o comună din România, personaj care ajunge celebru pe chestia asta, celebru în ale misterului…

Personaje sunt masculine, nu numai ca gen dar şi în ceea ce priveşte comportamentul. Există şi o excepţie, cea de la capitolul Un început promiţător, unde se vorbeşte cât se poate de deschis, de transparent, de ambiţiile unei autoare de carte, ce doreşte cu orice preţ, capabilă de sacrificiu, chiar şi renunţare la onoare, numai să-şi vadă cartea tipărită. Autorul nu o menajează, ci mai mult, o dezbracă de orice formă de inhibiţie, relevând astfel o realitate palpabilă, chiar dacă dezgustătoare, o realitate biologică, cu tentă comercială, de prost gust şi mai ales fotografiată la timpul prezent.

Nu este un ghiveci călugăresc, deşi asta doreşte autorul să inducă cititorului, lucru amintit pe coperta IV, nu pentru a-şi masca eventuale carenţe în ale scriiturii, ci din modestie şi respect pentru cei care scriu de-o viaţă, scriu… dar îşi lasă manuscrisele pe la duhovnici. Nu este o carte cu tentă religioasă aşa cum poate părea la un moment dat, chiar dacă autorul vorbeşte cu sfială, cu respect de cele sfinte, nu este o poveste despre nişte oameni simpli care şi-au găsit adăpostul şi liniştea sufletească în Casa Domnului, ci mai de grabă o radiografie a contrastelor ce completează cu vârf şi îndesat spaţiul mioritic, prea încărcat energetic de dorinţa asta oarbă a sacrificiului dusă până la absurd: abandonul soţiei bolnave, a căminului conjugal, pentru a merge la mănăstire, la stăruinţa unui frate călugăr mânat de interesele calităţii meseriei unui bărbat obişnuit, dintr-o localitate la fel de banală şi înnegrită de lipsuri aşa cum sunt mai toate comunele şi satele de pe la noi.

Cartea se termină brusc, are pe final o ruptură, de parcă şi autorului la un moment dat i s-a făcut lehamite de toată această istorioară, transmisă - repet - în direct, unde nici momentele de publicitate nu lasă cititorul să respire. Se termină brusc, ca şi cum – tot autorul – ar lăsa să se întrevadă – cine ştie – o continuare, dar despre care nu poate vorbi acum, pentru că nu cunoaşte feedback-ul, nu cunoaşte impactul la public.

Tragicomicul este prezent pe toată desfăşurarea acţiunii şi asta pentru că este o carte a tuturor contrastelor, evidenţiate în ordine cronologică, deşi - fără doar şi poate - cartea abundă în începuturi şi tocmai aceasta îi dă savoarea, condimentată prin subtitlu: opere complete.

Nu se cunoaşte motivaţia care a stat la baza apariţiei cărţii, deşi autorul o doreşte una cu circuit închis, numai pentru prieteni, dar, lucru cert este că avem de-a face cu o măiestrie, un stil aparte, mascat subtil şi modest ce nu apare în CV-ul lui Vasi Irimia, dar care se reflectă plenar în rândurile confesiunilor cu diagnostic predefinit. În carte veţi regăsi multă rugină, cu titlu sugestiv, rugina morală şi spirituală prin care trece societatea românească, mânată de postmodernism şi intenţii luciferice prezentate ca soluţii din afara graniţelor, dar şi de ilustrele căpetenii politice autohtone.

Deşi nu-şi doreşte să facă politică, Vasi Irimia, ca un păpuşar desăvârşit, trage sforile prin intermediul personajelor, dând soluţii anticriză, dovedindu-se astfel – (probabil) fără să vrea – un artizan cu profund caracter patriotic.

Cătălin Nicolae MOLDOVEANU