FURTUNI ŞI AMĂRĂCIUNI

de OMA STĂNESCU

PREFAŢĂ

Aflată în plin elan scriitoricesc, Oma Stănescu oferă prin romanul de faţă încă o doză de profesionalism în ale artei scrisului, pe fondul unor întâmplări petrecute în urmă cu aproape un deceniu. Cartea, aşa cum o ilustrează şi titlul, defineşte drama sentimentală a unui aşa-zis cuplu, armonios îmbinată pe final cu descrierea unor amintiri din mediul rural, zona natală a autoarei. Fără termeni de dicţionar, toponimii, ori tendinţe geografice, descrierea oamenilor şi locurilor din Munţii Buzăului reflectă starea de spirit şi mai ales ochiul cu care toate acestea au fost vizualizate, o dominantă prin care cartea se desfăşoară în nuanţe de gri, cu tendinţe sepia, de aşa natură ca, raportată la structura tematică, să reliefeze tocmai acele elemente care de obicei scapă observaţiei.

Împărţit pe şase capitole: Nădejde frântă, Mereu singură, Destine contradictorii, De la ţară…, Istoria se scrie mereu şi Certuri adiacente, romanul poartă amprenta inegalabilului stil cu care Oma Stănescu şi-a obişnuit publicul, cu amplificări de stări sufleteşti numai dintr-o singură direcţie, în contrapartidă cu indiferenţa, dezinteresul şi lipsa de afecţiune paternă. Cele şase capitole sunt aparent echilibrate cantitativ, fiecare substituind decorul planului acţiunii, limitând astfel numărul de personaje simultane. Excepţie face ultimele două capitole, ample, care se pot constitui într-o carte distinctă, o mică nuvelă în care sunt povestite – cu tâlc – întâmplări din viaţa cotidiană a două femei, mamă şi fiică, în jurul cărora epicul valsează cu personaje simple, moromeţiene, vulgare prin gesturi şi exprimare.

Deşi la prima vedere pare o carte de sine stătătoare, Furtuni şi amărăciuni nu este altceva decât o completare firească - în plan narativ - al romanului Sobrele iubite. Anumite personaje poartă nume noi, însă decorurile sunt practic aceleaşi: Brăila, Bucureşti, Bozioru (Buzău), Piatra-Neamţ. Pentru a evita repetiţia în structura povestirii, autoarea dezvoltă o succesiune de dialoguri, folosind – pe alocuri – un vocabular neaoş, autocenzurat de cele mai multe ori, dar sugestiv din cale-afară, cu scopul condimentării şi implementării unei linii uşor ironico-umoristice.

Jocul personajelor este vioi, cu deplasări dintr-o parte în alta în spaţiul geografic, într-o interacţiune controlată, dependentă de voinţa celuilalt, uneori exacerbată pe fondul adâncirii stărilor generate în urma deciziilor de ultim moment. Deşi nu se poate vorbi de laitmotiv, epicul cărţii este centrat pe deznodământul dintre el şi ea, cu repercusiuni asupra fiului, poate singurul care suferă, dar care nu lasă să se întrevadă acest lucru.

Convingătoare în afirmaţii, presărate cu expresii directe, din folclorul buzoian, autoarea introduce cititorul într-o lume pestriţă, o lume a satului românesc de la munte, cu oameni simpli şi obiceiuri pe alocuri împrumutate, dar mai ales cu identificarea unei sume de defecte, ca o karma, cu scopul adâncirii fluidului povestirii către tragic, către implacabilul destin. Întâmplările sunt impregnate puternic cu regretul trecerii în nefiinţă a bunicului, faţă de care s-a manifestat respect şi în jurul căruia se ţese o adevărată isterie, generată de moştenire.

În carte nu există menajamente, violenţa verbală, completată îndeaproape şi de cea fizică, exprimată într-o formă deloc plastică, reflectă pornirile oamenilor mânioşi pe orice şi pe oricine, puşi pe harţă, mereu în gardă faţă de o eventuală răfuială. Nu există sincope de exprimare, deoarece acolo unde se termină cuvintele încep interjecţiile şi vătămarea corporală.

Pe de altă parte, nici lumea din capitală nu emite pretenţii, iar autoarea uzează de toate mijloacele de exprimare, în special de dialog, pentru a reflecta o altfel de mizerie, de data aceasta de ordin moral. Personajul masculin, întru totul negativ, poartă pecetea energiilor care nu converg decât către stingerea unei căsnicii ratate încă din faşă. Înconjurat – din prisma meseriei pe care o practica – de multe femei, acesta se scaldă în apele desfrâului pe care îl neagă cu vehemenţă în faţa familiei. Castitatea afişată în văzul soţiei, contrastează răsunător faţă de apelurile telefonice şi întâlnirile cu diverse doamne, cărora le promite tratamente pe baza unor tehnici de gimnastică orientală.

Finalul cărţii aduce în centrul atenţiei spiritul critic al unui ochi obişnuit să discearnă nuanţele de gri ale vieţii de la ţară combinate cu cea de la oraş, viaţă deloc plictisitoare, plină de greutăţi şi situaţii limită. Autoarea, lansată în şarja descrierii, îşi pune fiul în mijlocul acţiunii, oferind în acest fel cititorilor o carte deschisă despre viaţa în familie, în toată nuditatea sa, conferind romanului o esenţă tare, deloc siropoasă, lipsită de orice tentă a happy-end-ului.

Furtuni şi amărăciuni nu este altceva decât o radiografie a mizeriei sociale, un reper al realităţii pe care mulţi dintre noi nu o cunoaştem deşi vorbim cu foarte multă poftă despre ea. Cartea exprimă prelungirea unei suferinţe de multe ori peste limitele suportabilului, mergând până la absurd, fără vreun fior religios oferit drept colac de salvare.

Romanul se termică destul de brusc şi acest lucru lasă loc unei presupuse continuări pe firul epic, o cale către actual oferită drept viaţa continuă, viaţa nu s-a oprit aici. Relevant în planul măiestriei cuvintelor stă limbajul, care deşi abundă în vulgaritate, nu generează roşeaţă literară, păstrând acelaşi registru al decenţei în exprimare, cu care prozatoarea Oma Stănescu şi-a obişnuit publicul.

Cătălin Nicolae MOLDOVEANU