în CALEA TIMPULUI. DESTĂINUIRI

de RODICA MOISE IANĂŞ;

ANOTIMPURI RĂTĂCITE

Am şovăit mult. Am stat mută de uimire şi răvăşită de-ncântare, citind versurile Rodicăi Ianăş.

Aflată la volumul de debut, dar la maturitatea vârstei, autoarea a realizat, în versurile pe care ni le dăruieşte, o adevărată hartă emoţională a sufletului feminin… de la candoare şi teamă de lume, la pasiune şi forţă, toate ascunse la graniţa dintre visare şi real, dintre dorinţă şi regret, într-un peisaj autumnal, fizic şi sufletesc.

Poeziile nu pot fi citite separat, distinct, fără a-şi pierde din tensiunea conţinutului. Ele formează un tot, o poveste fără sfârşit, cum îi place autoarei să spună. Tema predilectă e iubirea, iar ei i se subsumează timpul, antrenând motive specifice întomnării: umbra, dorul, seara, tristeţea... toamna.

Impresia iniţială, falsă de-altminteri, este aceea că ne-am afla în faţa unor texte cuminţi, de senectute: Gândurile le-am îmbrăcat în cuvinte/Şi viaţă le-am dat, destul de târziu… ori În rostirea cuvintelor am pus împăcarea/Cu mine, cu tine, cu toşi cei din jur...

Adevăratul mesaj îl întrezărim însă, camuflat, azvârlit parcă la întâmplare, printre celelalte cuvinte: Iubind iarăşi Viaţa, caut noua Cărare…

Cărarea vieţii i se conturează Rodicăi Ianăş doar în prezenţa iubirii. Dacă, la început, viaţa e cerută cu implorare divinităţii (Tristeţea are ochii mei…/Mai lasă-mi, Doamne, viaţa!), cu fiecare vers, înţelegem că ea se hrăneşte cu speranţa regăsirii, a trăirii plenare a sentimentului erotic, real sau oniric, ca împlinire sau proiecţie a sufletului feminin, însetat de dragoste.

El, bărbatul, umple viaţa femeii, într-un tainic legământ, dând sens vieţii ei:

De n-ai fi TU, ziua ar avea culoarea nopţii…,/Să construim un Rai în doi… spune, pasional şi definitiv, autoarea.

Ea se esenţializează, se depersonalizează… devine Femeia, nu mai e doar Rodica Ianăş. Şi tocmai în această ieşire din sine, spre esenţa sufletului feminin, rezidă farmecul şi puterea scriitoarei.

La vârsta bunicii să mai vorbeşti aşa despre iubirea-pasiune?… ar spune un lector de 20 de ani, citind: Mi-e dor de noi,/Cei care-am fost,/Cei care-am mai putea să fim!,/Am străbătut o viaţă ca să te găsesc,/Barcă…la mal!, Vreau să locuiesc în inima ta,/Să te aştept pe prispa casei…,/Să luăm iubirea în braţe/Şi viaţa de la-nceput!

Dacă începi să citeşti, timid şi neîncrezător, dar răbdător, rând cu rând, vei simţi cum lectura devine tot mai captivantă, că eşti atras într-un torent de văpaie, că farmecele îndrăgostitei te cuprind fără scăpare, ca un descântec.

La mijlocul volumului, închis ca într-o inimă, sălăşluieşte cel mai profund poem: Sunt la-nceput şi la sfârşit de drum./Spre care capăt să mă-ndrept?/Firesc ar fi s-o iau de la-nceput/Şi să amân sfârşitul cât mai mult./Se poate să fii tânăr când nu eşti?/Se poate să iubeşti când trebuie să mori?/Cine decide ce să faci, când viaţa ţi-e potrivnică de două ori?

Iubirea pierdută în tinereţe şi regăsită, după ani de tristeţe, pare să însenineze toamna vieţii: Hai să aprindem văpaia iubirii,/Să fim două torţe în noapte!,/Ne căutăm de-o viaţă/Şi ne găsim la final…,/Aş vrea ca dorul să devină faptă/Şi frunzele să stea la locul lor!,/Aş vrea să locuiesc în gândurile tale/Să ştiu că, în sfârşit, acasă am ajuns…

Câtă frumuseţe şi câtă exaltare! Câtă seninătate şi câtă dorinţă!

Indiferent de vârstă, sex, religie, grad de cultură, nu poţi să nu striveşti emoţii şi dorinţe alături de autoare. Speranţa pluteşte în versurile ei şi-n palmele tremurânde ale cititorului, care ţine evlavios cartea Domniei Sale, mărturie a unei inimi care nu şi-a pierdut tinereţea şi nici încrederea în oameni, în Dumnezeu şi în darul fiecărei zile.

După clipa de extaz, urmează, inevitabil, trista prăbuşire.

El, din motive neştiute, se îndepărtează… Doamne, de ce le dai oamenilor iubirea…, Dacă nu-i laşi să se stingă împreună?,/Nu cred în puterea ta de a străbate singur/Anii care ne despart…,/Oare de ce te-am iubit?/Nu ştiu.../Tu mai ştii?

Carte a sentimentelor zguduitoare, a experienţelor târzii, În calea timpului, readuce în atenţia noastră, spre final, toamna, ca anotimp interior şi exterior, ca leac de iubire: Norii au lacrimi în ochi./Soarele, prietenul lor de joacă,/S-a ascuns printre galaxii.,/La poarta sufletului meu nu-ncearcă nimeni să mai bată…/Am pierdut cheia./O voi mai găsi vreodată?,/Iubind, eu m-am pierdut pe mine…,/Am fost plecată într-o poveste fără sfârşit…,/Din lumea ei, de dincolo de soare,/Toamna s-a întors către noi…,/Am obosit să curgă Timpul peste mine…

Şi, totuşi, resursele sufletului feminin sunt inepuizabile. Învinsă de neiubire, speranţe deşarte, dar şi de timpul nemilos, Femeia Rodica Ianăş nu depune armele, ci găseşte, în sine, puterea alegerii înţelepte: Aleg să-mi reconstruiesc viaţa,/Să fiu Eu în fiecare zi!/Aleg să merg mai departe…/Aleg VIAŢA!

În înţelepciune găsesc cel mai deosebit dar al acestui volum.

Femeia care ştie să aştepte, să spere, să iubească şi să renunţe, chiar şi pentru o clipă, cred că va rămâne mereu, În calea timpului, o întâlnire de excepţie, atât pentru un bărbat, cât şi pentru o femeie, pentru un prieten nou sau de demult, pentru un cititor de acum sau de peste ani.

Mult succes, Rodica Ianăş, pe calea Poeziei… fără sfârşit!

Corina-Lucia COSTEA