iubirile indris

de LILIANA SPĂTARU

LUMINILE AIEVITĂŢII

Cine poposeşte în teritoriul producţiilor lirice ale Lilianei Spătaru va trăi – fără rest – din risipa înseninărilor scripturale şi a unui vitalism filtrat de fiorul incurabil al unei „retorici” fluctuante între „expertiza” epică şi „contururile” nostalgiilor fiinţiale. Poeta, aflată acum în faţa celui de-al cincilea volum de versuri, după volumele Şi caut cale (Ed. Helicon, Timişoara, 2000), Existenţa cere drum (ediţie bilingvă română-italiană, Ed. Junimea, Iaşi, 2004), Şi mă ascund în semne (Ed. Porto-Franco, Galaţi, 2007), Indris (ediţie trilingvă română-spaniolă-franceză, Ed. Zeit, Brăila, 2008), adaugă acum un apendice celui de-al patrulea volum (Indris). Pentru că noul volum, ce-l încredinţează acum tiparului, se intitulează Iubirile indris şi e inspirat, ca şi volumul anterior (Indris), de poemele indriso ale scriitorului, profesor de limba şi literatura spaniolă, Isidro Iturat, promotorul acestei specii şi autorul 1ª  editie 2011,  a Antologiei internaţionale de indriso (1ª Antología Internacional de indrisos), în care sunt publicaţi, dacă-mi aduc bine aminte, şi doi poeţi români.

Mustind de tropi, de imagini şi de simboluri, de trăiri materne, peste vremelnicii şi freamătul existenţial, noul volum de versuri al Lilianei Spătaru adaugă încă un plus de vitalitate conţinuturilor afective, însoţind fragilitatea şi dimensiunea clipei cu „gravitaţia” stărilor: „Ninge. Ninge în sufletul meu / şi-abia mai port povara fulgilor de nea // tristeţea mi-e iubire / nici rugăciunea nu o mai cuprinde. // Ninge. Peste toate iubirile mele / se-aşterne-o linişte adâncă, albă / îmi tremură pe frunte şi ultima silabă // a fulgului topit, întru colinde.” (Ninge). În aceeaşi manieră, infuzia doctă a cenzurii cuvântului amprentează “umbra” eminesciană, într-un poem tulburător: „Îmi caut umbra. Seri cu lună mă cuprind / şi-mi e totuna de pot, au nu, să mă aprind / ori să mă sting în versul de-din-urmă. // Cuvântu-mi este gol. Căzut / lângă plopii făr’ de soţ... // Luceferi ning / pe-al lumii nimb.” (Indris, lui Eminescu). În Poem indris („Scrisoare despre privighetori / zăpezi nesfârşite, din zări, peste zări / şi despre iubire-ţi voi scrie... // Cuvintele-mi fi-vor toamne / îmi fi-vor cărări nesfârşite / peste care voi risipi // doar iubire.”) sentimentul întomnării cuvintelor pare a fi o spovedanie întru iubire, întru trecerea din zădărnicie în eternitatea iubirii.

Care ar fi aşadar „chipul” şi „peripeţiile” textului, întru iluminările şi iubirile fiinţei, dacă nu aceste fiinţări scripturale, himerice uneori, ale exersării infidelităţii, pentru o „absenţă” din lume? În Psihanaliza focului (Ed.Univers, Bucureşti, 2000, pp.82-83), , Gaston Bachelard aduce în instanţa noastră această tulburătoare observaţie: „Dacă focul este atât de înşelător, atât de ambiguu, orice psihanaliză a cunoaşterii obiective ar trebui să înceapă printr-o psihanaliză a intuiţiilor focului.” Aşadar, „intuiţia focului”, ar fi cea care îi oferă omului-creator harul întru artă şi nu „dibuirea semnificaţiilor” (Aurel Ion Brumaru). „Omul visând în faţa vetrei sale – spune Gaston Bachelard – este, dimpotrivă, omul profunzimilor şi omul unei deveniri. Sau, pentru a spune încă şi mai bine, focul îi dă omului care visează lecţia unei profunzimi ce are o devenire: flacăra iese din inima crengilor.” (Gaston Bachelard, op.cit., p.83). Aşadar, orice „ieşire”, în lucrarea spiritului, poartă această „amprentă” a focului lăuntric, a mistuirii întru regăsirea sinelui. Întru acestea, poezia Lilianei Spătaru apare în chipul „descântărilor” aievităţii, se lasă în slava rostirii, precum în acest tulburător poem intitulat Slavă („Slavă frumuseţii, apelor ce curg / munţilor a căror semeţii / par neclintite taine, ce-n amurg / ne-nbrăţişează-n poezii. // Slavă sărbătorilor fără de sfârşit / frumuseţilor trezite / de macii fără anotimp // de-mbrăţişarea lor în poezie.”), atestând capacitatea autoarei de a cuprinde „semnificaţiile” textuale ale focului rostitor. Un alt poem, memorabil, precum Necuprins („Spuneţi-mi voi ce-i bine pentru mine? / Eu, până-acum, socot că-i tânguială / tot ce-am parcurs // e doar o ceaţă ce-nconjoară // şi, dincolo de ea, nu ştiu / şi nu vom şti-o poate niciodată / genunile, de-or mai străbate // acest cuprins, în necuprins / de şoapte.”) atestă vocaţia, nemărturisită încă, a „înfăţişării” ontice a poetei. Toate acestea se vor arăta aşadar în chipul „consubstanţial” al expresiei, interogată cel mai adesea de subducţiile subconştientului necenzurat de tortura raţiunii. De aici, indelebile urme uitate în luminozitatea versului („O, nimeni, niciodată / nu-ţi va cuprinde cupa / din care ai sorbit // iubirea, ori păcatul / ori stranii revelaţii / te vor trezi // vei fi doar strigăt.” – Strigăt) vor adăsta în obsesivul laitmotiv al interogării.

Incontestabil, a glosa în perimetrul anxietăţilor artistice este ca şi cum te-ai erija într-o instanţă prevestitoare de necumpătări totalitariste. De aceea, zic, nu ştiu cât din observaţiile critice pot opera, fără a cădea în deriziune, întru percepţia empatică a travaliului şi a „dezvăluirilor” în text. Arta este o astfel de aşezare a spiritului, în incifrări, în care doar „oralitatea”, supravegheată de emitent, poate să redea lectorului un crâmpei din prevestirea în lume a îngăduinţelor harismatice. Semnificaţiile rămân la îndemâna lectorului, se vor desfăta, aşadar, doar în „dialog” cu acesta. Există în orice dezvăluire creatoare o revelare a însingurării / singurătăţii, dar şi obsesia, inerentă, a abstractizării limbajului poetic. Doar în interiorul acestor antinomice pulsiuni s-ar putea realiza o minimă acordare a ebuliţiei, din creuzetul artistic al emitentului, cu obsesia degradantă a exegezei. Iată cum, dominate de percepţia subliminală a subconştientului, „lăuntrul” şi „înafara” fiinţei fuzionează, iar conştiinţa, torturată de impactul cu raţiunea, se va răzvrăti, oferind o nouă arhitectură a fiinţării. Acum apare poezia şi e adoptată de lector doar din „fiinţarea” lingvistică, acea capacitate a emitentului de a opera cu tropii, cu „exegeza” metonimică, cu tehnica versificării (ritm, măsură, rimă, cadenţă, legături spondeice, renunţarea la folosirea abuzivă a conjuncţiilor copulative, cantabilitatea versificaţiei, etc., etc.), toate alcătuind acel „întreg” în care peripeţiile trăirii fiinţiale se aştern în text. Să urmărim toate acestea în poemul Primeşte-mă pădure („Primeşte-mă pădure, în ceasul cel de taină / al toamnei, ce-ţi pătrunde frunza / primeşte-mă şi nimeni n-o să ştie // câtă iubire-ţi port! // Primeşte-mă pădure, în fiecare toamnă / şi nimeni n-o să ştie, că în hora-ţi / îmi voi găsi sfârşitul, că am fugit din viaţă // şi-am încetat să fiu o amăgire.”), unde cantabilitatea versificaţiei, ritmul, măsura, cadenţa, „rupturile” spondeice, fuzionează, într-o fericită simbioză scripturală, pentru a fi adoptate de starea emoţională a lectorului. Multe poeme, precum Învăţ, Acolo, E tot ce ştiu, Iubire ruginie, Toamnă, Ninge, Lumi, Ego, Haiku, Rubayat şi altele, adaugă acestui nou volum restructurări metaforice scăldate în lumini originare, o diversitate binevenită a anxietăţilor resorbite din pulsul binefăcător al emoţiei şi al solitudinii, câteva remarcabile originări ale reliefului textual, prin epurarea balastului lexical. Este acesta un binevenit câştig al poeziei, în primul rând, şi, de ce nu, al autoarei, sau, şi mai concret, „o stare aurorală de infinită deschidere către existenţă şi deopotrivă către cuvânt” (regretatul Cezar Ivănescu, în prefaţa volumului Existenţa cere drum, Ed. Junimea, Iaşi, 2004)

Prezentarea aceasta se vrea a fi doar o enumerare a câtorva fragile observaţii asupra poeziei doamnei Liliana Spătaru din acest nou volum. Domnia Sa se află acum în plin proces de reîntregire a „viziunii” textuale, oferind, cu această nouă producţie, un simbolism nou, revigorant şi, de asemeni, convingător asupra „îmbrăţişărilor” noetice. Nimic nu poate să acopere mai bine elogiul, ori absorbţia incursiunii parabolice a textului în „derapajele lumii” (Aurel Ion Brumaru) decât oferta creaţiei, atunci când aceasta este pătrunsă de semnificaţii, de acurateţea lingvistică şi de profunzimile semantice. Sub acest aspect, noua carte de versuri a doamnei Liliana Spătaru câştigă un nepreţuit „suflu”, întru regăsirea sinei şi resuscitarea „vocaţiei” semantice a textului. Iată cum surprinde Maurice Blanchot, în exegeza Spaţiul literar (Ed. Univers, Bucureşti, 1980, p.100), empatia dintre lucruri şi creaţie / creator: „Certitudinea ascunsă că acolo nu este decât un alt fel de a fi aici, când nu mai sunt numai în mine, ci în afară, lângă sinceritatea lucrurilor, mă aduce neîncetat către vederea lor, mă întoarce către ele pentru ca întoarcerea să se împlinească în mine. Într-un anumit chip, nu mă salvez mai puţin văzând lucrurile decât le salvez pe ele deschizându-le calea către invizibil.”; susţinându-şi observaţia cu aceste tulburătoare versuri din Rainer Maria Rilke: „Nu se află lucruri în care să nu mă găsesc, / Nu numai vocea mea cântă; totul răsună.” „Este cu neputinţă – se arată şi Roman Ingarden în Studii de estetică (Ed. Univers, Bucureşti, 1978, p.229) –  să-i fie date cuiva în mod concret anumite calităţi estetice ale valorii însăşi, de pildă frumosul, şi el să reacţioneze cu un răspuns emoţional contrar, de pildă cu silă şi dimpotrivă să-i placă urâtul.” Am exemplificat, în această prefaţă, din cei trei teoreticieni ai literaturii tocmai pentru a ilustra „substanţa” irepresivă a trăirii în actul creaţiei. Tocmai acest aspect „vital” al „arătării” în text este traiectoria pe care se înscrie poezia doamnei Liliana Spătaru, prezentându-se cu o nouă înfăţişare, recognoscibilă şi, deopotrivă, se arată a fi „chipul” învingător al sinelui auctorial.

Eugen AXINTE