MOMENTUL EU-LUI PROPRIU

de IRINA ANGHEL

IRINEI...

Nu este simplu să deschizi pagina de suflet a unui copil. Sau, dimpotrivă, este atât de simplu, încât, pare imposibil. De la distanţa temporalităţii la care adulţii se autosituează, lucrurile par complicate. Toposul gracil şi muabil al copilăriei, ne face cvasi-inapţi pentru incursiune; suntem prea mari, prea greoi şi prea saturaţi de experienţe. În fapt, este o proiecţie adultizată a acestui univers, proiecţie construită în acord cu ticurile culturale ingerate. Copilăria este o etapă cultural-germinativă, într-un sens mult mai verticalizat decât, etapele maturităţii. Adevărul copilului, nu poartă masca degradărilor existenţiale, ca perpetuă scuză pentru incompletitudine; este clamat direct, apelându-se la coduri simple şi, poate , tocmai din această pricină, pare ficţional sau, cel puţin, inaccesibil. Nu ştiu dacă inaccesibilitatea conduce către sacralizare, dar, în cazul creaţiei juvenile, este posibil. Oricum, pare un teritoriu inadecvat judecăţii critice, judecăţii în genere, ceea ce îl face să frizeze, măcar, tabuitatea. Ar trebui să admitem, însă, că lumea aceasta trebuie luată în serios. Teritoriu genuin şi visător, specializat pe efortul  de identificare,  copilăria promite totul. Fără falsă pudoare. Este o lume nouă, ideală, capabilă de temerarităţi. O avalanşă de întâmplări se transformă instantaneu în imagini, suprapunând, fulgurativ, domeniului denotativ, abstracizarea, într-o manieră particulară. Poate, de aici şi continua surpriză  pe care ne-o furnizează copiii. Realitatea este un fel de matcă, din care evadează,  păstrând, totuşi, rezerva refugiului. Copilul recrează istoria lumii, germinând, într-o clipă, propria sa istorie, contaminată doar de intensităţi perceptive: momentele eu-lui propriu.O reprezentare fabuloasă a nevoii de dialog cu interioritatea sa, cu spectrele văzute şi nevăzute ale universului, cu o lume creată în măsuri decise de proprietatea pură a vârstei. O lume unică. În ce tipare ar putea fi aşezată, e greu de spus. Greu, tocmai din pricina complexului moral care ne desparte de ea.

Cu toate aceste”prejudecăţi”, micii autori, au dreptul la legimitate şi nu, doar, una mascată de benevolenţele celor „mari”, ci una fermă. Într-unul dintre multele studii apărute despre poetică (Poetica occidentală), autorul, L. Doležel, aducea, în atenţia lectorilor săi, o serie de teze estetice despre textul ficţional şi relaţiile sale cu realitatea; reţinea, printre altele, “ficţiunea heterocosmică”, cu sensul de ficţiune imposibilă în lumea actuală - dar diferită de utopie, imposibilă în toate lumile posibile - (Al. Baumgarten),  teoria operei „ca lume”(Humbold), precum şi teorii transformaţionale, care au condus la ideea că: „lumile imaginare intră în universul lumilor existente, alături de lumea realităţii” ...Această convenţie mi s-a părut cea mai semnificativă pentru sinteza auctorială, în general, dar, într-o splendidă focalizare, pentru auctoritatea juvenilă. În linii mari, autorul este cel care, pe lângă text, crează o schemă „de citire”, dând lectorului, direcţiile propriului său discurs interpretativ, operaţiune care incumbă şi o integrare în măsura cronologică a creaţiei, raportată la cea a autorului iar, la rigoare, în raport cu o valoare estetică ataşată temporalităţii auctoriale. În cazul scriitorilor foarte tineri, aşa cum este şi „suportul”, prezentei pledoarii pentru individuaţie artistică, „căile” teoretice sunt superflue. Irina Anghel nu are habar, nici de existenţa acestei cărţi, nici de variaţiunile teoretice pe care le va fi antrenat. Irina scrie autarhic, fără să valorifice, sepeculativ „eul artistic”; autoarea pe care o instalăm în domeniul creaţiei, nu are nici 14 ani. „Policierele” axiolgiilor literare,  anchchetatoare ale corpusului creator (nevinovat, de cele mai multe ori), îşi pierd savoarea, în lipsa pieselor de rezistenţă. Autorul nu ţine să fie autor, creatorul nu ţine să se expună. Poezia apare ca evacuare a unei autoclaustrări. Nu o claustrare încrâncenată, ca de pe „pe culmile disperării”cioraniene (condiţie a depăşirii mediocrităţii), ci o  claustrare senină, într-un sincretism diafan, decis ca soluţie, pentru interogaţiile existenţiale. Temperamentul artistic se autoizolează din necesitatea de a descoperi, în felul său nepervertit, existenţa „celuilalt”. Celălalt, ca alternanţă de sine, ca specularitate, ca lumină, ca sens, ca „eon” etc. Gândirea creatoare se defineşte nu prin rezolvarea, ci prin punerea de noi probleme.

Irina Anghel este un copil din această lume, cu această gândire. Este o poetă, de multe ori, copleşitoare. Poezia sa are profunzime, inefabil, eleganţă şi ludicitate. Se reprezintă pe sine, într-o fragedă discrepanţă, creând imaginea unei uriase disponibilităţi pentru aventura existenţială la polii sensibilităţii şi cunoaşterii: circuitul favorit al creaţiei. Poemele sale nu au vârstă. Trebuie citite cu atenţie neprefăcută, iar răspunsul lor, va fi pe măsură. Aparţin, după cum aminteam, unei lumi care se vrea izolată de intervenţii, fie cronologice, fie comparatiste. Poezie liberă de ierarhii. Poezie de o calitate tulburătoare.

Volumul Irinei Anghel, care poartă titlul unui poem de-al său, va apărea, ca dar al familiei, de ziua ei de naştere: 30 aprilie. Este un gest intelectual, de preţuire şi comprehensibilitate afectivă. Măsura diferenţelor asumate, în registrul comun al culturii şi, în fapt, prima cronologizare a eu-lui propriu. Irina, încă, nu ştie că lumea delicatei sale expresii fiinţale, va fi, la rându-i, dăruită altora. Mulţi, necunoscuţi. Din spaţiile pe care le-a eufonizat, colorat şi ascuns sub evanescenţa mineralului adolescentin, va trebui să să-şi decupeze o fereastră spre un alt fel de realitate. Sursa tuturor lumilor posibile, dar şi pavăza lor.

Adelina POP