NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. Ii ochiul ciclonului

de DUMITRACHE DRAGOMIR

PREFAŢĂ

Cel de-al doilea volum al romanului scris de Dragomir Dumitrache, Nume de cod: Viţa de Vie, intitulat Ochiul ciclonului, înfăţişează aspecte memorabile ale proaspetei societăţi româneşti democratice, pe un fundal cel puţin straniu, de revoluţie absurdă politico-economică, în care demagogia, crimele şi degradarea morală sunt singurele stăpâne ale vieţii trăite sub teroare, chiar dacă libertatea se voia a fi adoptată de către toţi oamenii.

Acelaşi motto, Natura se dezvăluie doar celui care-i dăruieşte sufletul, veghează începutul cărţii, dând startul unei curse lingvistice, aşa cum ne-a obişnuit autorul în primul volum. Valul nemilos al ciclonului mătură tot ce-i iese mai bun în cale, vrând parcă să răsădească sămânţa discordiei şi printre cei care mai speră că valorile spirituale nu au dispărut odată cu momentul ‘89, când întunericul a cuprins ţara noastră, iar călăii au secerat nenumărate vieţi, fără a sta pe gânduri, executând ordinele mişeleşti ale foştilor securişti avizi de putere.

Autorul acordă o foarte mare importanţă detaliilor, care împodobesc fiecare personaj, fiecare acţiune întreprinsă cu un scop bine definit, fiindcă nimic nu este lăsat în voia sorţii, dimpotrivă, e dirijat cu exactitate de către o forţă fără limite, o fiinţă inimaginabilă, pe care pronia divină o protejează, ca pe un vizionar nepereche. Unicitatea personajului feminin nu lasă loc niciunei contestări, deţinând forţa persuasiunii şi a independenţei, calităţi pe care numai un lider le posedă, numai că ea nu este un simplu conducător, ci o persoană care s-a născut pentru a determina imense transformări pe toate nivelurile existenţiale. Aş cuteza să subliniez că eroina este un demiurg, ce apare într-o etapă fundamentală a evoluţiei omenirii, purtând însemnele victoriei asupra răului, care a încercat să cucerească spaţiul acesta mioritic.

Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol. II, Ochiul ciclonului, poartă amprenta unui scriitor înnăscut, înzestrat cu forţa tăioasă a verbului, cu o capacitate uimitoare de observaţie şi analiză, capabil să aducă textul la un nivel al fineţei lingvistice inegalabile, un maestru al dialogului impecabil, cu replici de-o acurateţe şi un umor debordante, menite să inducă cititorului o stare energetică benefică, determinându-l să-şi dorească implicarea totală în arta cuvântului şi în şirul de evenimente evocate cu atât de mult patos de către autor. Natura îşi menţine prezenţa în paginile romanului, ca cea care-l defineşte şi-l întregeşte, completând componentele fireşti ale scrisului într-un mod supranatural. Ea reprezintă esenţa textului, pe care Dragomir Dumitrache o extrage din însăşi seva cunoaşterii, din infinitul de dincolo de infinit, lăsând-o să guverneze peste minţile geniale sau banale, cele din urmă contopindu-se cu pământul sau văzduhul, părăsind această lume din care n-au învăţat nimic.

Volumul acesta curge uşor, venind în continuarea primei cărţi ca o sărbătoare a luminii, ca o bucurie a vieţii, în care binele îşi exercită drepturile absolute, dar strălucirea sa este umbrită de contaminarea oribilului, fără de care lumea nu şi-ar putea menţine echilibrul. Ipostazele răului sunt multiple, însă protagonista reuşeşte să le demaşte de fiecare dată, cu precizie de ceasornic. Aceasta dovedeşte încă o dată faptul că are o latură nepământeană, fiindcă nu dă greş niciodată, dar se lasă copleşită de emoţii şi sentimente fireşti, pe care nu şi le ascunde, astfel trădându-şi umanitatea. Atunci, ce fel de fiinţă este studenta la Medicină, capabilă să citească perfect gândurile oamenilor, să audă convorbiri de la distanţă, să vindece şi să ucidă cu privirea şi cu mâinile, dar, mai ales, să comunice neîntrerupt cu plantele, care îi sunt cele mai apropiate sufletului, şi care au construit în jurul ei o aură de protecţie, astfel încât să nu poate fi rănită sau eliminată? În istoria îndepărtată a omenirii se mai cunosc astfel de apariţii fabuloase, care au dispărut, poate pentru că aşa trebuia să se întâmple. Oamenii nu au fost capabili nici atunci să înţeleagă asemenea minuni, tratându-le cu reticenţă şi considerându-le periculoase pentru ceea ce însemna atunci evoluţia. Gândirea umană este, într-adevăr limitată, iar nivelul percepţiei, foarte scăzut. Dintre toţi, doar unii au prevăzut importanţa acestor fiinţe pentru viitorul omenirii, încercând să le protejeze cumva, dar nereuşind în totalitate. Vârful creaţiei dumnezeieşti încă nu se vede, forţa infinită păstrând surprize şi pentru alte perioade existenţiale, astfel încât, totul să fie perfect. Şi cum nimic nu este întâmplător, nici de această dată Dumnezeu nu se dezice, considerând că e momentul unei intervenţii speciale, pentru ca normalitatea să-şi urmeze cursul dinainte trasat. A sosit vremea când oamenii vor trăi sub imperiul uimirii, în faţa unei creaturi nemaivăzute, ce însumează nenumărate virtuţi inestimabile, pe care unii le-au crezut dispărute. Aceste calităţi sunt însoţite de o minte foarte ascuţită, încununată cu nobleţea filosofiei, ca şi cum ar avea o experienţă a vieţii considerabilă, când înţelepciunea nu-şi mai găseşte rival. Femeia-plantă este un exemplar rarisim, poate chiar singular, pe care Dumnezeu îl trimite oamenilor să le desluşească tainele Universului, să le ofere ajutor şi să-i ocrotească atunci când ameninţările le doboară încrederea în sine. Mii de pagini ar fi insuficiente pentru a descrie acest personaj, cunoscător al cunoaşterii, deţinător al unor forţe suprafireşti, aşa cum numai în basme se întâlnesc.

Având în vedere că romanul este unul fantastic, dar real, se pare că întreaga filosofie a textului se rezumă la această nouă revelaţie a secolului prezent. Ioana, cea care a primit iniţierea viţei, este susţinătoarea unei ştiinţe mai puţin abordate, bioenergia, dar nu numai atât, căci ea nu intră în categoria fiinţelor obişnuite, ci se desprinde uşor de pământesc, pentru a ajunge în planul metafizic, de unde veghează la armonia, care este pusă în pericol de către oamenii umbrelor. Venirea ei în acest spaţiu iubit de Dumnezeu reprezintă un imens avantaj pentru oamenii locurilor încărcate cu energie fără margini. Numai că, unii dintre ei nu realizează însemnătatea puterilor pe care omul-plantă le posedă, şi doresc să le cunoască şi să le folosească în scopuri distructive. Mai mult decât atât, nu pun deloc preţ pe simpla existenţă a unei asemenea fiinţe, vrând doar să obţină secretul forţei supreme, pentru a suprima tot ce stă în calea lor.

Dragomir Dumitrache aduce în atenţie importanţa justiţiei şi a corectitudinii în orice situaţie, mai ales atunci când mişeii vânează suflete curate, pe care vor să le pervertească, ori chiar să le extermine. De fapt, acestea sunt acţiuni demonice, pe care eroina le distruge de fiecare dată, având de partea ei toată clorofila existentă pe pământ, de la care îşi extrage forţa şi mărinimia. Dorinţa neîntreruptă de a salva cât mai multe vieţi inocente, reprezintă scopul pentru care a fost trimisă aici, reuşind să dejoace planurile clanurilor, ale politicienilor corupţi, care, după evenimentele din decembrie ’89 au deschis porţile unei nebuloase înfiorătoare, care s-a întins ca o plagă peste întreaga ţară, şi aşa supusă unor suplicii crunte. Dezordinea cauzată de întâmplările postdecembriste a generat noi oportunităţi de îmbogăţire frauduloasă, la care au sperat şefii partidelor, folosindu-se de mijloace machiavelice pentru a-şi înmulţi bunurile. Expresia a călca pe cadavre este cât se poate de adevărată în acest volum, căci toţi capii bandelor criminale au pus la cale acţiuni abominabile, pe care mintea unui simplu om refuză să le accepte.

Realitatea despre evenimentele sângeroase de atunci este una cât se poate de teribilă, la care, poate, nici n-am visat vreodată, cu atât mai puţin să o şi înţelegem. Şi, de fapt, ce e de înţeles? Cei care şi-au pătat mâinile cu sângele nevinovaţilor, au trăit ulterior liniştiţi şi fericiţi, cu unele excepţii, desigur, şi mă refer la cazurile de instanţă divină, când, femeia-liană a intervenit direct, pentru a-i trimite în lumea pe care au meritat-o: aceea a regretelor şi a singurătăţii. De acolo, nu-şi mai pot trimite veninul, pe care l-au plăsmuit cu minţile lor viclene, căci justiţiarul e pregătit oricând de contraatac şi nimeni nu-l poate lua prin surprindere. Acestor oameni li s-a acordat şansa de a trăi cu demnitate, însă lăcomia a fost mult mai puternică decât voinţa. Au forţat hotarul înţelegerii şi al generozităţii, uitând că şi binele are o limită a îngăduinţei, peste care nu poate trece. Numai cu exigenţă şi păstrarea unui echilibru, lumea adevărului nu va pieri. Umbra binefăcătoare a eroinei se întinde precum liana, căci ea este pretutindeni şi în toate, tot aşa cum Viaţa şi Moartea coexistă fără a se duela, ci acceptându-se şi completându-se, asemenea picăturilor de apă identice, a căror componenţă este una şi aceeaşi.

Scriitorul Dragomir Dumitrache înfăţişează fapte concrete, personaje reale, împrejurări fericite sau dezolante, dominate de figura excepţională a personajului principal, ce conferă textului originalitate şi splendoare literară. Şi, pentru că am adus în prim-plan realitatea, e timpul să creionăm subiectul acestui roman, unul fabulos, surprinzător, mai ales prin francheţea prezentării. Cititorul a aşteptat cu nerăbdare continuarea primului volum, căci a vrut să ştie dacă şi plantele ard. Constatarea că doar cele obişnuite sunt lăsate pradă focului, ne-a liniştit, şi am lăsat gândul să zboare mai departe printre filele cărţii. Aşadar, Ioana nu şi-a încheiat misiunea! Vom fi martorii unor dezvăluiri senzaţionale şi ai unor evenimente ieşite din comun, aşa cum am citit şi în volumul precedent, numai că, sigur autorul ne va hrăni mai mult, oferindu-ne subiecte asupra cărora vom avea timp să reflectăm.

Personajul revelator nu adoră singurătatea, aşa că, şi-a ales mulţi prieteni, pe care i-a avertizat să păstreze secretul puterii sale, în caz contrar, fiind nevoită să-i ucidă. Oamenii salvaţi de ea nu au număr, şi nici nu este necesar să-i contabilizăm, deoarece faptele bune trebuie să fie incomensurabile. Câteva cuvinte biblice, care au legătură cu ceea ce am prezentat, sună cam aşa: Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura! Deci, binele nu are limite, iar Ioana asta a vrut să le transmită apropiaţilor ei. Fiecare dintre noi trebuie să rămână printre oamenii buni! Putem clădi o lume frumoasă, având ca temelie dreptatea şi binele, numai că nu toţi gândesc aşa. Firea lucrurilor este duală şi e necesar şi un pic rău, pentru conştientizarea binelui. Tot astfel, omul, făptura aceasta cu suflet divin, deţine în sinea lui intenţia de a se abate de la calea cea dreaptă, doar pentru că e mai tentant să ocolească, decât să înfrunte obstacolele ce intervin în desăvârşirea sa. Pierderea unor fiinţe dragi, o mâhneşte, dar are puterea de a merge mai departe, fiindcă trebuie să-şi împlinească destinul. Se foloseşte de travesti pentru a-şi finaliza acţiunile şi nu îi displac apelativele, pe care inamicii săi i le-au dat: Moartea, Extraterestra, Baba, Justiţiarul... făcându-le cu isteţime jocul şi determinându-i să cadă în propria plasă. Abilităţile neobişnuite, pe care plantele i le-au transferat, reprezintă punctele ei forte, atuurile de care uzează pentru a-şi atinge scopul. Nici chiar cele mai antrenate trupe speciale nu o pot egala sau învinge, fiindcă modestia ei îi întăreşte forţa.

Titlul acestui volum, Ochiul ciclonului, este o reuşită figură de stil, ce ascunde marea îngrijorare a protagonistei faţă de evenimentele ce vor urma. Nu poate prevedea totul, de aceea rămâne printre fiinţele omeneşti, cuprinse de teama că mâine, o vijelie teribilă se va abate asupra întregii firi, şi va captura mii de suflete, care, până să se dezmeticească, vor pieri în necunoscut, şi poate că vor merge spre un tărâm al armoniei depline, unde nu va exista niciun crâmpei de nefericire. Liniştea profundă care domină la un moment dat, e prevestitoarea unor evenimente fără precedent, care necesită o pregătire sufletească deosebită. E ca şi cum cineva ştie că va muri peste puţin timp, dar tot mai speră că sfârşitul îi va fi cumva amânat, fiindcă ar mai avea ceva de făcut. Niciodată omul nu va fi pregătit pentru părăsirea acestei lumi trecătoare, tocmai pentru că destinul său este strâns legat de cei pe care îi iubeşte, iar despărţirea definitivă i-ar cauza o suferinţă mult mai mare decât moartea.

Ne impresionează grija pentru tot ce este verde, pentru cel mai delicat fir de iarbă, căci plantele reprezintă viitorul omenirii. Acest mesaj ne transmite scriitorul Dragomir Dumitrache, prin intermediul personajului său unicat. Cine nu-l va respecta, va fi nimicit, ori aspru pedepsit, astfel încât nu va uita nicicând că natura este o fiinţă vie, care poate da sau lua suflarea ce animă trupul. Există o legătură evidentă între mesajul cărţii şi preocupările autorului, cunoscut fiind faptul că dumnealui ştie cel mai bine cum vieţuiesc plantele, şi ce rol au ele în evoluţia planetei, prin însăşi natura profesiei sale. Dragomir Dumitrache îşi respectă formaţia profesională atât de mult, încât i-a dat acesteia un sens divin şi i-a construit un altfel de drum printre celelalte creaţii. Fapt inedit şi remarcabil, deoarece puţini oameni reuşesc să-şi înţeleagă menirea şi trăiesc doar în virtutea inerţiei, bucurându-se nemeritat de tot ceea ce-i înconjoară. Scriitorul iubeşte atât de mult natura, încât o personalizează, iar aceasta îi dăruieşte forţa de a percepe totul cu alţi ochi, unii în care sălăşluieşte puterea teribilă a fulgerului, ce disecă orice particulă a răului în mii de fărâme inutile, pe care le răspândeşte în toate colţurile lumii, spre a se topi şi a da naştere frumosului, binelui, dreptăţii. Ne sunt înfăţişate întâmplări groaznice, în care mai marii timpului de atunci au fost implicaţi în totalitate: prostituţie, trafic de arme, înşelătorii, taxă de protecţie şi multe altele, de care ne e foarte greu să ne amintim. Unii oameni ar face absolut orice pentru a se îmbogăţi, neţinând seama de repercusiuni şi nici de faptul că, totuşi, vor fi sancţionaţi mai devreme sau mai târziu. Unii dintre ei, conştientizează răul pe care-l fac, dar sunt prinşi într-o pânză de păianjen, din care nu mai pot scăpa decât murind, ceea ce se şi întâmplă. Valul de opresiuni continuă să distrugă totul în calea sa, iar oamenii sunt derutaţi, înşelaţi, răniţi, nemaiştiind în cine să creadă. Democraţia presupune libertate de exprimare, puterea de a acţiona fără nicio restricţie, dacă astfel nu este nimeni lezat. Totuşi, imediat după revoluţia din decembrie s-au încălcat multe legi, iar cei mai însetaţi de putere au profitat din plin pentru a câştiga bani murdari. Oare conştiinţa lor a fost atât de indiferentă, încât le-a permis să distrugă vieţi inocente, doar pentru a dobândi o bucurie efemeră?

Ioana încearcă să se redreseze spiritual, luând în sufletul ei durerea, care ar fi devastat pe oricine. Reintră în scenă, după o scurtă absenţă, când forţele ei benefico-distrugătoare ajung la apogeu. Îşi concentrează atenţia asupra criminalilor lumii noi, pe care îi elimină unul câte unul, într-un uragan înverşunat, împrăştiind groază şi teroare în rândul interlopilor rămaşi în viaţă, doar pentru că aşa a hotărât ea. Memoria nu uită, cu atât mai puţin Ioana, care a pierdut suflete dragi, dar a câştigat altele, cărora le încredinţează taina ei, fiind convinsă nu aceştia nu o vor divulga niciodată nimănui. Se spune că o lucrare sfântă impune sacrificii, şi poate că aceasta este explicaţia morţii celor mai inocenţi oameni. Totuşi, nici chiar protagonista nu poate prevedea întotdeauna viitorul, trăind momente când se teme cu adevărat de necunoscut.

Autorul acestei admirabile cărţi, Dragomir Dumitrache, duce către extrem subiectul romanului, dându-i o conotaţie mistică, datorită existenţei suprarealului în persoana şi în acţiunile eroinei. Îşi continuă demersul literar cu acelaşi stil original, plin de vâltoarea înţelepciunii, oferind cititorilor fragmente de introspecţie şi analiză, net superioare altor lucrări de gen. Ioana înţelege perfect care sunt câştigurile democraţiei şi, împreună cu amicii ei, pune la cale deschiderea unui restaurant, care va uimi prin strălucirea conferită de mulţimea plantelor existente acolo, între care, cum era şi firesc, tronează iedera. Ambientul, muzica, mâncarea, personalul, totul poartă amprenta femeii-liană, care, datorită aptitudinii de lider, reuşeşte să aducă în spaţiul acesta mirific mulţime de oameni, ce nu mai contenesc cu laudele la adresa iniţiatorilor acestui proiect. Dintre toate aspectele legate de casa-restaurant, dansul de liană al Ioanei este punctul forte al atmosferei de basm de aici. Dar lumea îşi urmează cursul ei, iar unii oameni nu-şi schimbă nicidecum obiceiurile. Alţi şefi ai bandelor criminale pun la cale distrugerea frumuseţii morale, înrobind suflete curate, pentru a-şi satisface nevoia de putere. Eroina, însă, este mereu cu un pas înaintea lor, zădărnicindu-le operaţiunile ce se voiau a fi perfecte, din punct de vedere organizatoric şi tehnic. Locurile de acţiune ale eroinei sunt Bucureşti, Constanţa, Poiana Braşov, Brăila…, aceste zone fiind cumva privilegiate, deoarece acum poartă amprenta binefăcătoare a unui om deosebit. Interesant este şi faptul că autorul le acordă ţiganilor un loc aparte în scrierea sa, şi această alegere mă determină să fac o legătură între capacităţile ieşite din comun ale Ioanei, şi filosofia acestor oameni atât de marginalizaţi în societate. Chiar şi ţiganii sunt fiinţe umane, iar unii dintre ei posedă forţe suprafireşti, moştenite din negura vremurilor arhetipale. Fiindu-le atât de aproape, Ioana a ales ca travesti o ţigancă, ştiind să se adapteze oricărei situaţii, asemenea unui cameleon veritabil.

Culoarea-regină este şi în acest volum, verdele, verdele ochilor Ioanei, ale hainelor ei, clorofila plantelor, lumina care vindecă şi ucide. Verdele-fulger, verdele-mamă, căci Eroina se pregăteşte să dea naştere unor tripleţi, în care toată lumea îşi pune speranţa. Dacă am înţelege sensul profund al acestei culori, poate că am trăi într-o lume mai bună, ştiind că nu avem dreptul să distrugem forţa vieţii. De fapt, scriitorul doreşte să evidenţieze faptul că lumina este deţinătoarea forţei, care, deşi dăruieşte viaţă, impune şi menţinerea ei, prin orice mijloace. Informaţia-cod străbate chiar şi cele mai înverşunate minţi, înverzindu-le gândurile, salvându-le de la o degradare ireversibilă. Chemarea vieţii este de nerefuzat, cerându-şi cu insistenţă drepturile, chiar şi acolo unde tenebrele predomină în totalitate. Doar la început a fost Cuvântul! Din Cuvânt, a răsărit lumina, iar din lumină, adevărul! Raportul lumină-întuneric, simbolizează Viaţa şi Moartea, trăite aşa cum fiecare om alege, însă omul-plantă cunoaşte urmările nefastei opţiuni şi încearcă să remedieze răul pe care fiinţele l-au creat din ignoranţă, neştiinţă sau din simpla dorinţă de a deţine controlul absolut în lume. Iată o iluzie la care omul visează neîncetat, şi într-o clipă de entuziasm demenţial îşi pierde umanitatea şi uită cine este şi pentru ce este.

Autorul ne poartă prin hăţişurile timpului, prezentându-ne un episod fatidic, ce a zguduit întreaga societate românească: mineriada. Totul a mers atât de departe, creându-se nenumărate diversiuni, pentru a distrage atenţia oamenilor de la adevăratele intenţii ale ticăloşilor de atunci, încât aproape că nu ştim exact ce s-a întâmplat. Minţile diabolice sunt capabile de asemenea orori, fiindcă acesta le este rostul, neavând conştiinţă, nepăsându-le de consecinţe. Pe unde trec ei, lasă în urmă doar mirosul morţii, al neputinţei şi al suferinţei. Unii dintre noi s-ar întreba cum de este cineva în stare să conceapă nişte planuri atât de infernale, care au ca scop exterminarea. Cât de viclean trebuie să fii, pentru a gândi că nimic nu-ţi poate sta în cale, nici chiar Dumnezeu? Oare cum de n-au fost nimiciţi pe loc, în timp ce derulau în minte aceste fapte de-o cruzime inimaginabilă? Cu adevărat, mintea umană este capabilă de mult mai mult decât cunoaştem! Dar toate acestea au un preţ imens, pe care îl plătesc, tocmai atunci când se aşteaptă cel mai puţin. Grozavă este psihologia criminalilor! Nu oricine o poate înţelege, dar scriitorul Dragomir Dumitrache intră în cele mai întunecate colţuri ale minţii lor, aducând la lumină şi cele mai perfide gânduri.

Finalul cărţii este răsunător, ceea ce-i conferă o şi mai mare valoare. Cei care fuseseră trimişi să ucidă, au fost ucişi de mânia necruţătoare a fulgerului, care a căzut asupra lor asemenea unei seceri care-şi caută firul ierbii. Vijelia a şters orice urmă a existenţei lor. Numai că, printre ei se aflau şi oameni inocenţi, ale căror suflete veghează acum de departe. Din tot acest amalgam de ADN-uri n-a mai rămas decât cenuşa oamenilor buni şi a celor răi. S-a mai încheiat un capitol al misiunii, pe care această fiinţă de excepţie o are de îndeplinit. Tabloul de apocalipsă este înfăţişat cu atenţia unui creator de idei strălucite, învăluind în mister acţiunea devastatoare a furtunii ciudate, care a luat cu ea suflete, dorinţe şi idealuri, ducându-le spre tărâmuri necunoscute. Efectele de lumină fulgerătoare aduc împreună cu ele o teamă inexplicabilă, întrebări împietrite pe buzele celor prezenţi, dar şi speranţa că răul va fi eliminat şi înlocuit cu cele mai înalte gânduri de evoluţie spirituală. E ca şi cum un cer nou şi un pământ nou se nasc din negura trecutului, lăsându-se populate de fiinţe agreabile, care deja visează că nimic înfiorător nu le va mai atinge.

Dragomir Dumitrache rămâne un vizionar de excepţie, a cărui creaţie va aduce literaturii şi nu numai, nenumărate beneficii. A ales un drum greu de urmat către infinit, calea unică a curajului, care sfidează răul, pentru a-şi îndeplini menirea. Atitudinea de învingător se regăseşte în paginile cărţii, prin acţiunile surprinzătoare la care participă cu toată fiinţa. Tonul promt, concis şi clar, defineşte un om de valoare, a cărui verticalitate nu poate fi pusă la îndoială. Toate personajele pozitive ilustrate cu fineţe, par a deţine secretul unui trai decent, încununat de-o înţelepciune venită din vremurile când strămoşii noştri se lăsau conduşi de forţa inegalabilă a lui Zamolxe.

Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol. II, Ochiul ciclonului este o capodoperă literară, ca şi primul volum, deoarece deţine toate calităţile unui text acoperit de frumuseţea dezarmantă a creaţiei, cu minunile la care oamenii au fost martori, personaje a căror forţă interioară impune respect şi o naraţiune perfect închegată, care se îndreaptă lin către o finalitate impresionantă. Cu siguranţă, această carte va cuceri inimile cititorilor, mai ales prin subiectul ei inedit, care aduce un plus de noutate în viaţa monotonă a societăţii româneşti. Un text revoluţionar, incitant prin originalitatea ideilor, ce promovează adevărul, dreptatea, credinţa într-o lume purificată de malefic, în care să troneze dorinţa sinceră de a săvârşi binele. Va deschide ochii multor oameni, care vor înţelege că rostul lor aici este foarte bine gândit, definit, numai că e necesară şi voinţa pentru împlinirea lui. Dragomir Dumitrache este promotorul unui concept fenomenal, care va străbate multe meleaguri şi va lumina nenumărate minţi cuprinse de tenebre. Scopul acestei scrieri este unul divin, având în vedere ineditul informaţiilor şi mesajul comunicat. Desigur, mulţi se vor lăsa captaţi de firul celor prezentate şi poate se vor întreba dacă nu cumva textul ascunde un mare adevăr, care ar putea schimba în totalitate percepţia noastră despre viaţă şi moarte. Misterul este şi va rămâne mereu o atracţie irezistibilă în faţa timpului, indiferent de ipostazele pe care le va avea. Omul va încerca să depăşească mereu graniţa concretului şi să intre în contact cu alte entităţi, despre care ştie că există, dar nu le poate vedea cu ochii fizici. Se va încerca o percepere a lor, în plan spiritual, şi de ce nu, o metamorfozare, pentru a le înţelege trecerea prin spaţiul acesta. Romanul va stârni interesul multor iubitori ai inefabilului, care vor vedea în filele sale un mesaj pe care îl aşteaptă de mult, ştiind că va sosi momentul în care Universul îşi va dezvălui misterul, iar cunoaşterea va dobândi o altă conotaţie. Până la urmă, autorul este un salvator de suflete, un om minunat, un jucător perfecţionat în şcoala vieţii, care preferă filosofia cuvintelor încărcate cu duhul adevărului.

Cu siguranţă, ultimele cuvinte ale autorului din această carte vor aduce cu ele o şi mai mare curiozitate şi poate speranţa că oamenii vor trăi o revelaţie fără egal a momentului, mai ales că urmează un al treilea volum. Dacă primele două cuprind informaţii atât de tulburătoare, e posibil ca ultimul să reprezinte cheia spre o cunoaştere desăvârşită, sau cel puţin un indiciu al dobândirii acesteia. Îndemnul autorului din final deschide o poartă către necunoscut, o posibilitate de a pătrunde într-o lume neasemuit de frumoasă, pe care doar visul o poate vedea în imaginile nopţii. Dorinţa de a ne înscrie într-o cursă a ineditului, vine odată cu forţa de netăgăduit de a ajunge la capătul unui drum, pe care doar ni l-am imaginat, dar care, a prins contur odată cu subiectul acestui roman. Nimic nu este mai exaltant, decât să constaţi că există oameni pe care natura îi iubeşte atât de mult, încât le dăruieşte o parte a fiinţei sale, ştiind că doar ei pot duce în viitor speranţa vieţii! O lume verde, este o lume dumnezeiască, în care doar fiinţele cu suflet curat au loc. Oamenii care îi aduc naturii frumuseţea gândurilor şi faptelor lor, ca ofrandă a binelui, reprezintă nădejdea că nu totul e pierdut, şi că timpul va ierta neputinţa unora de a cădea în prăpastia răului, deoarece au crezut că pot deveni stăpânii a tot ce există. Cartea conţine antidotul morţii sufleteşti, panaceul despre care foarte mulţi au scris şi în care au crezut şi mai mulţi, harta echilibrului interior şi tot ceea ce a crezut vreodată un om că poate avea în această viaţă, pentru a-şi asigura o existenţă favorabilă.

Considerăm că acest volum se înscrie printre foarte puţine cărţi capabile să aducă lumii un imbold al trezirii dintr-un somn nefast, înainte de a fi prea târziu şi de a cădea pradă în totalitate răului, care a pus stăpânire peste tot ce este viu. Şi cum vremurile tulburi pe care le trăim ademenesc tot mai mulţi oameni către abisul nimicirii, era timpul ca cineva să le deschidă ochii minţii şi să-i readucă în lumea fiinţelor dumnezeieşti. Iată că, Dragomir Dumitrache reuşeşte să insufle cititorilor forţa renaşterii, printr-un crez personal, care deţine esenţa unei lumini nebănuite, ce cucereşte prin unicitate. Cei care vor simţi puterea acestei lumini, nu vor mai fi singuri, ci vor avea alături o forţă extraordinară, care-i va conduce către armonia şi pacea mult râvnite. Imperiul acesta inestimabil se află în fiinţa noastră, fiind capabili să-l percepem doar urmând calea binelui.

Gina MOLDOVEANU