RĂZVRĂTIRI DIN PICĂTURI DE TIMP

 de CAMELIA MIHAELA DUMITRU

ESEUL LIRIC, CA UN POEM ÎN PROZĂ…

Cu volumul "Răzvrătiri din picături de timp", profesoara Camelia Mihaela Dumitru, în ciuda demersului său literar fixat pe eseu, se exprimă liric, riscă încadrarea într-un compartiment de creaţie artistică ambiguă, deşi tânjeşte după certitudini, dar preferă să-şi descopere singură drumul spre notorietate, cu perspectiva continuităţii.

Camelia Mihaela Dumitru, poetesa, experimentează în felul acesta o stare de spirit, nevoia de a fi şi de a se exprima, dorinţa de a şti dacă este doar o întâmplare cosmică sau rezultatul creaţiei Divine, necesitate sau destin, ca o programare genetică?! Ignoră toate premoniţiile, între şansă biologică şi eşec dramatic, acceptă alternativa unui ceasornic cosmic uns la timp şi capabil să-şi regleze accidentele spaţiului incomensurabil. Camelia Mihaela Dumitru, scriitoarea, ştie că formula sa editorială, eseul – iniţiat mai mult în joacă, un joc frumos, doar al ei, un fel de monolog liric interogativ şi contemplativ – are structura şi impactul unei literaturi intime, ca de jurnal de adolescentă, pe care şi l-ar fi dorit citit mai întâi de cei dragi şi apropiaţi, şi mai apoi de cititori virtuali, obiectivi şi liberi să-şi exprime părerile chiar unele de… fractură ori nonaccept.

Rareori propune un dialog cu un interlocutor, pe care mai mult îl ignoră, acceptat de… paradă, deoarece autoarea hotărăşte singură ce să facă cu toate dilemele, cu tot disconfortul rezultat din atâtea şi atâtea refulări, din atâtea şi atâtea întrebări fără răspuns… ori se miră că nu are minime explicaţii nici după algoritmi convenţionali, la îndemână…

Eseul Cameliei Mihaela Dumitru pare scris cu o oarecare subtilă inhibiţie, ca o deturnare de subtilităţi metaforice, între ludic şi seriozitate importantă, uşor patetică, cu stridenţe de echilibru ca într-un pasaj din Rapsodia albastră, de Gershwin. De pildă, în eseul „Ora de gramatică”, proză cu subtile adieri de poezie, fraza de o eleganţă sfidătoare are voluptăţi de experiment stilistic: Am trecut ieri pe la Facultatea de Litere… M-am dus lângă verbul a trăi; Era aşa de palid! Tocmai suferise o conjugare la perfectul simplu. I-am dat substantivul speranţă şi parcă i-a mai revenit culoarea în obraji. Am mers mai departe, la verbul a muri… Acesta era conjugat la mai mult ca perfectul şi avea lângă el nemurirea.

Alteori, prozatoarea-poetesă stă în dialog cu Timpul, cu eternitatea, cu Veşnicia şi cu doar Clipa zăbovirii pe Pământ, cu o altă dispoziţie sufletească meditativ-elegiacă, venită dintr-o lume aluzivă, fragmentată, ca-n eseul Clipa fecundă: În clipa aceea trecură pe acolo nişte clipe trecătoare foarte frumoase. Timpul trece iar, dar, văzând cât de frumoase sunt, vru să stea în loc… Iar în alt eseu, Masa vieţii, Camelia Mihaela Dumitru fabulează… liric, pe o formulă atipică ca o maladie de gânduri frumoase dar şi cu un existenţialism în derivă, pe un experiment uman nesigur, dar posibil, dintr-o biografie fracturată: Pe unii îi costă o moarte, pe alţii, altă viaţă; pe unii o secundă de noroc, de fericire.

Dialogul cu Divinitatea devine familiar, ca o naivă demitizare: …În a cincea zi Domnul se jucă cu o mână de lut…; Dumnezeu îl bătu pe umăr pe Adam. Şi scoase o coastă de drac. A şasea zi…; Aş mânca nişte mere, îndrăzni Eva (Taine mari). Alteori, demitizarea, ca o insolenţă plebeiană, oferă imaginea unor icoane vechi, de lemn, de la ţară, cu Dumnezeu, ca un bătrân sfătos, cu barbă albă, cu un toiag în mână, însoţit de Sf. Petru în peregrinările lor de pe Pământ, să vadă ce mai fac păcătoşii de oameni: În timpul ăsta, Dumnezeu stătea şi zâmbea pe sub mustăţi/Cu picioarele scăldate în roua unui luceafăr/L-am întrebat dacă…/De fapt, ştii tu ce l-am întrebat./M-a privit zâmbind… aştept şi acum răspunsul…/Dar, fii liniştit, că am pus câte o vorbă bună la Soare/La lună, la stele, la nori/Ce bine e să stai în biroul Soarelui!, de data aceasta într-un poem, dintre cele patru-cinci din cuprinsul acestui volum, Cerească.

Cum spuneam mai sus, eseurile Cameliei Dumitru au constantă ideatică ludică, de întoarcere spre copilărie, ca liamanul cel mai pur, Raiul pe pământ, iar Moş Crăciun, Moş Nicolae, Colindele şi tot haloul acela de mistic şi de bucurie rezolvă toate dilemele, răspunde la toate întrebările, merge spre un singur orizont de aşteptare: Fericirea!

La fel ca şi în poemul Împrumut, în care o metaforă fragilă, cu viaţa ca un castel de nisip, tot din universul copilăriei pure şi neprefăcute, cu iubiri, cu fericiri, cu speranţe dar şi cu deziluzii, completează tabloul, ca nişte agasante capricii: Am să împrumut un val de la mare şi un pumn de nisip/Şi am să fac un castel/Castelul acesta am să-l deschid cu ochii, am să-l plâng cu lacrimi/Cu lacrimile iubirii, suferinţei, speranţei… să nu vii să le ştergi, că se strică tot castelul…/În castel am să închid toate iluziile mele./Şi dacă va veni un vânt, şi le va împrăştia, le va zvânta./Am să iau lacrimile una câte una/Şi am să le îngrop adânc… sub pleoape.

În cartea sa de debut editorial, Camelia Mihaela Dumitru semnează şi câteva poezii, cam tot în nota savant orchestrată a eseurilor, cu toate paradoxurile şi dilemele existenţiale dominante tematic, dar… comite şi lirică de dragoste rănită, pe lait-motivul unei melodii cunoscute. O poezie erotică totală, năucitoare, sufocantă: Ştiai că te-ai risipit în mine într-o zi şi ai rămas acolo?/Începuseră să te cunoască toate organele mele/şi să se îndrăgostească de tine:/Inima înnebunise parcă, ochiul lăcrima mai mereu/Toate erau uimite…/Atunci m-am risipit şi eu în tine/(nu de alta, dar ca să fim chit!)/Să fi văzut atunci scurt-circuite între grupele de sânge şi RH-uri/Transfuzii de sânge, schimburi de priviri, rupturi de artere! (Transfuzie), nişte poeme de dragoste parcă din alte timpuri cuminţi şi frumoase, o poezie pe care Camelia Mihaela Dumitru ar putea s-o promoveze, într-o perioadă când lirica de scandal, nonconformistă a luat-o razna, dar se mai poate scrie şi aşa: Timpul se oprise în loc printre două ramuri/Atunci mi-ai spus că mă iubeşti./Dar nu te-am auzit!/Nu te-am auzit - pentru că florile-mi cântau atât de tare-n urechi/şi soarele îmi zicea ceva de tine/Taci, şi-am spus, taci!/Căci tocmai îţi fac florile o reclamă/Mai ceva că la televizoarele de azi!/Ai tăcut şi m-ai sărutat printre două perechi de cireşe/Eu m-am transformat de bucurie/Într-o cireaşă mare/Pe care tu ai luat-o între palme, ai udat-o cu lacrimi/şi aşa a crescut - cireşul nostru. (Cireşul).

Cartea "Răzvrătiri din picături de timp" este, aşadar, debutul editorial al unei poetese care parcă s-ar… juca de-a literatura, dar care nu ştie, asemeni celebrului personaj al lui Moliére, că face literatură şi încă una de calitate, ce i-ar asigura Cameliei Mihaela Dumitru impulsul necesar, ca un… vânt din pupa!, că tot s-a născut şi a crescut la Brăila, pentru continuarea actului de creaţie în compartimentul liric, deoarece parametrii compoziţionali ai scrisului său se îndreaptă spre câmpul Poeziei.

Aşadar, următoarea carte a doamnei Camelia Mihaela Dumitru va fi cu certitudine una de versuri, pentru că întreaga sa fiinţă vibrează pe partitura şi farmecul muzical al poeziei şi pe lirismul rezultat dintr-o atitudine generoasă, venită dinspre emoţie sinceră şi o imaginaţie febrilă.

Dumitru ANGHEL