NUME DE COD: VIŢA DE VIE VOL. Iii roşu şi verde

de DUMITRACHE DRAGOMIR

PREFAŢĂ

Noul volum al romanului de excepţie scris de Dragomir Dumitrache, Nume de cod: Viţa de Vie, care poartă numele Roşu şi Verde, răsare parcă din adâncuri ca o lumină imaterială, aducând cu ea valori fără de preţ, care vor bucura sufletele multor oameni, dornici de a percepe măcar un crâmpei de nevăzut. Nu este exagerat să precizăm că cel de-al III-lea volum al acestui roman reprezintă un izvor de apă vie, acelaşi din care marele Zamolxe a primit nemurirea. Textul pe care scriitorul Dragomir Dumitrache l-a conceput primind inspiraţia luminii nemuritoare, poartă în paginile sale puterea gândirii absolute, pe care doar fiinţele divine o au, şi o transmit acelora care se lasă purtaţi de aripile cunoaşterii către absolut. Ar fi greşit să apreciem că un volum va fi mai îndrăgit decât altul, şi totuşi, acesta din urmă are în sine o dulceaţă tainică, acoperită de un nimb care nu poate fi descris, datorită măreţiei extraordinare, care ne duce cu gândul la divinitate. Oricât am încerca să evidenţiem unicitatea acestei cărţi, cuvintele îşi pierd strălucirea înaintea ei. E ca şi cum ne-am afla în mijlocul unei lumini orbitoare, iar forţa ei ne-ar încorpora pe vecie. După lecturarea acestui text, oamenii vor simţi că existenţa lor nu a fost inutilă, că sunt favorizaţi să se afle printre cei care, scriitorul le oferă una dintre imensele bucurii spirituale, astfel încât să-şi poată ridica mintea spre cele mai înalte sfere ale cunoaşterii.

Autorul a ales pentru acest volum, titlul Roşu şi Verde, culori reprezentative ale vieţii, ale splendorii şi nemărginirii. Simbioza perfectă dintre hemoglobină şi clorofilă este un răspuns la întrebările pertinente ale ştiinţei referitoare la menţinerea vieţii pe pământ. Dacă Universul este susţinut de reînnoirea ciclică a vieţii, atunci entităţile vor avea o permanenţă fiinţială, tocmai datorită acestui ritm perfect, al acestui puls, pentru care exactitatea este un cuvânt vetust. Ne este greu să percepem infinitatea, să cuprindem cu mintea supremaţia divinităţii, dar putem cel puţin încerca să înţelegem că Universul este o multitudine de alte universuri, că nu suntem singurii locuitori ai acestuia, ori că, unii dintre noi posedă capacităţi senzitive deosebite, cu ajutorul cărora pot călători spre alte dimensiuni. Volumul ne permite să valsăm la braţul filosofiei, al metafizicii, bucurându-ne de minunile unei creaţii nemaivăzute, despre care nu ştiam prea multe, ori am preferat să adoptăm o poziţie neutră, din care doar să privim mersul special al acestora. Dragomir Dumitrache ne propune o drumeţie inedită spre lumi fabuloase, în care vom putea admira nestingheriţi minuni nebănuite. Aşa cum menţionează autorul, verdele şi roşul sunt culorile Raiului, iar din convieţuirea lor rezultă binele, frumuseţea fără margini a creaţiei, sufletul candid al celor care pot gusta din gingăşia eternităţii. În afară de impactul vizual plăcut al nuanţelor, se constată şi energia debordantă care emană din acestea, mai ales atunci când sunt împreună, ca un întreg indestructibil. Prin miile de nervuri ale plantelor curge viaţa, colorată în roşu, căci tot ce e verde renaşte fără încetare, cu o îndârjire nestăpânită, având puterea de a se strecura prin cele mai inaccesibile locuri, pentru a le picura seva continuităţii.

Vă amintiţi imaginea enigmatică de la finalul celui de-al doilea roman? Consider că un pictor poate reda excelent grandoarea momentului în care, într-o atmosferă apocaliptică, fulgerul preia supremaţia vieţii şi a morţii, ducând cu el departe, într-o lume sublimă, bucurii şi tristeţi, împliniri şi dezamăgiri, urmele unor fapte cumplite, sau apreciabile. În acele clipe de uimire şi teroare, oamenii îi cer socoteală conştiinţei despre ceea ce a însemnat propria existenţă, vrând parcă să găsească un vinovat pentru toate eşecurile suferite într-un anumit răstimp. Regretele şi satisfacţia viselor împlinite se află acum într-o confruntare aprigă, pentru câştigarea autorităţii. Nimic nu mai contează, decât un răspuns favorabil, în faţa unei forţe care nu acceptă minciuna. Revenind la tabloul descris, rememorăm clipele de atunci, care au adus cu ele o oarecare mâhnire, deoarece eroina, cea pe care cititorii au îndrăgit-o atât de mult, pleacă odată cu teribilul vârtej, ce a măturat pământul într-o furie îngrozitoare. Până să ne dezmeticim, al doilea volum s-a şi încheiat, luând cu el misterul dispariţiei celei mai iubite fiinţe. De fapt, în acel haos total, nici nu am realizat că timpul ei aici a luat sfârşit. Un fior rece ne-a cuprins atunci, şi, pentru moment, am căzut în capcana păienjenişului încâlcit, pe care autorul o pregătise dinainte cu foarte mare grijă.

Scriitorul Dragomir Dumitrache transpune în acest volum întreaga splendoare fiinţială, prin înlănţuirea coerentă a faptelor, prin replicile mustind a înţelepciune românească a personajelor, prin informaţiile capitale, pe care le strecoară în filele cărţii cu o măiestrie unică. Mai mult decât atât, limbajul colocvial se împleteşte cu graiul dulce moldovenesc, conferindu-i romanului rafinament, aşezându-l în categoria celor mai valoroase cărţi şi Cuvântul înainte aminteşte de o teorie a începuturilor, când Universul s-a însufleţit, iar Timpul a luat pe umerii săi responsabilitatea contabilizării secundelor. Incomensurabila forţă a fulgerului a ales vivacitatea naturii, dăruind omenirii un ghid al vieţuirii veşnice, trasându-i calea spre desăvârşirea spirituală. Astfel, vieţuitoarele au înţeles că fiecare dintre ele are menirea şi importanţa sa, iar evoluţia lor depinde în totalitate de alegerea pe care o vor face la un moment dat. Nimeni nu va putea să renunţe la destinul pe care trebuie să-l împlinească, fiindcă aceasta ar însemna un dezechilibru fundamental, şi atunci va fi nevoie de intervenţii, care vor presupune sacrificii însemnate. Autorul crede în forţa celor două culori, roşu şi verde, în a căror esenţă se află secretul nemuririi, care vor veghea viitorul omenirii, asigurându-i permanenţa.

Elementul-surpriză de la începutul acestei cărţi îl reprezintă întoarcerea spectaculoasă a protagonistei şi a celor trei fii ai săi, într-un moment de răscruce, când omenirea aluneca spre abisul nimicirii. Într-un cadru fastuos, încărcat de mireasma amintirilor, Ioana reapare la fel de ciudat cum dispăruse, reluându-şi locul de cinste în familia pe care ea şi-o constituise dintr-o convingere neclintită. Trăise paisprezece ani în America, alături de cei trei băieţi şi avându-i aproape doar pe părinţii ei spirituali, care jucaseră un rol important în devenirea ei ca femeie-liană. Din nou, Dumnezeu a hotărât să trimită fiinţe unice, pentru a salva scânteia vieţii. A sosit momentul unei reînnoiri spirituale, astfel încât Universul să poată scrie un alt capitol al istoriei, în care să puncteze apariţia unor fiinţe excepţionale, pe care memoria să nu le uite nicicând. Oricât vom încerca să înţelegem măreţia acestor entităţi, nu vom reuşi decât să afişăm uimire şi admiraţie, fiindcă tot ce este singular, rămâne o enigmă, şi aşa trebuie să fie, întrucât misterul este cea mai frumoasă imagine a infinitului. Eroina se întoarce mai puternică, pentru a-şi încheia misiunea, numai că, de data aceasta, firul evenimentelor se desfăşoară mai rapid, grăbindu-se către o finalitate ce nu mai poate aştepta. Celelalte personaje îşi merită prezenţa în acest volum, fiind captivante prin însăşi personalitatea lor. Fiecare dintre ele posedă calităţi remarcabile, şi îşi joacă rolul cu o pricepere ireproşabilă. Bine aşezate, ca şi cum s-ar afla pe tabla de şah, îşi urmează drumul cu perseverenţă, dovedind ingeniozitate, inteligenţă şi curaj, în toate acţiunile la care participă. Dintre oamenii regimului comunist, mai rămăseseră câţiva, purtând cu ei aceleaşi ambiţii de îmbogăţire, urmând căile răului. Interesant este faptul că eroina i-a lăsat în viaţă, deşi, conform tiparului care ne-a fost prezentat, şi aceştia meritau să moară. Se pare că ei sunt pioni însemnaţi pe câmpul de luptă, iar sufletul lor mai păstrează scânteia generozităţii şi a milei. Cei mai aproape de sufletul protagonistei au dobândit o forţă interioară imensă, ca şi cum au fost creaţi să nu greşească deloc, fiind aleşii celei care va arăta omenirii calea către izbăvire. Deşi vulnerabili, ei îşi întăresc credinţa că nimic rău nu li se poate întâmpla, deoarece sunt ocrotiţi de fiinţa care le este mamă, prietenă, confidentă şi tot ce poate însemna un om minunat. Cei trei fii, au moştenit calităţile mamei, şi, deşi se află la vârsta adolescenţei, gândesc, se comportă şi acţionează ca nişte adulţi, fiind apreciaţi de toţi cei care îi cunosc direct sau tangenţial. De altfel, cititorii pot considera că aceştia s-au născut maturi, fiind convinşi că se află în faţa unui miracol al naturii. La celălalt pol, se situează oamenii întunericului, care prevăd eşec după eşec, datorită forţelor pe care le posedă cele patru creaturi. Tot ceea ce întreprind este dejucat în mod incredibil de către aceştia, şi până la urmă se conving de inutilitatea planurilor perfecte. Beneficiile democraţiei au fost atent studiate, iar oamenii au înţeles că e nevoie de pricepere, de spirit inovator, de calităţi care să schimbe faţa orânduielii trecute, în folosul personal, dar şi al semenilor. Ce-i drept, unii dintre cei obişnuiţi cu imense câştiguri materiale, au continuat şi acum să producă bani, prin aceleaşi mijloace mişeleşti, însă cu o oarecare rezervă, întrucât acum, până şi aerul pe care îl respirau dobândise însuşiri umane, şi fiecare fiinţă vie le urmărea mişcările, estompându-le elanul necurat şi aplicându-le pedepse pe măsura faptelor. Toate micile enigme ale acestei cărţi, sunt, de fapt, repere discrete pentru descoperirea unor taine străvechi, care au fost ascunse de către înaintaşii noştri în cele mai greu de pătruns locuri, cunoscute doar de ei şi păstrate cu sfinţenie peste veacuri. Oricâtă imaginaţie ar avea cineva, tot nu ar fi de ajuns pentru a concepe aşa ceva. De aceea, suntem uimiţi să aflăm că, poate nimic din ceea ce vedem nu este real, iar ceea ce am crezut că reprezintă doar fantezia unor minţi strălucite, este cât se poate de adevărat. Frapant, nu? Scriitorul ne invită într-o lume a nevăzutului, în care splendoarea este singura stăpână, iar cunoaşterea se lasă aprofundată. Ne poartă paşii gândului prin locuri inedite din ţara noastră, descriindu-le cu o acurateţe ireproşabilă, îndemnând la cugetare, dar mai ales, la dorinţa de a merge acolo, unde se spune că imaginaţia a depăşit limitele realului. A merge pe tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte este minunat şi nicidecum imposibil. Călătoriile în timp, cu ajutorul teleportării, par a fi acum înţelese, iar toate personajele stranii din poveştile şi basmele româneşti sunt din ce în ce mai familiare. Dacă sufletul, mintea şi inima au primit iniţierea dacilor, a zeilor care au vegheat în permanenţă pământul acesta plin de comori, atunci contopirea cu Universul devine o călătorie fascinantă. Dragomir Dumitrache îndeamnă cititorii să nu se teamă a pătrunde în templul nemuririi şi să guste din dulceaţa nepieritoare a tradiţiilor, care şi-au păstrat strălucirea de demult. Anumite pasaje descriptive din acest roman scot în evidenţă frumuseţea şi originalitatea obiceiurilor strămoşeşti, în cel mai mic detaliu, de la portul românesc autohton, la interiorul camerelor tipic ţărăneşti, în care lemnul şi alte materii ancestrale devin piese inestimabile pentru cei care vin din alte teritorii, unde toate acestea sunt adevărate bizarerii, dar minunate şi inestimabile. Dacă ne-am lăsa visele să colinde pe meleagurile încărcate de mireasma florilor şi a ierbii, udate cu apa veşnică a izvoarelor ce răsar năvalnice din creierul munţilor, dacă am asculta glasul stâncilor, al pădurilor, al vietăţilor, poate că ne vom aminte cu ce scop ne aflăm aici, pentru ce am fost creaţi şi ce moştenire am primit. Oamenii nu mai au timp să admire natura, să-i asculte gândurile, să mângâie frunzele ce caută liniştea, să prindă aripi de înger în zbor, să se bucure că vor rămâne aici, şi vor deveni lumini cereşti.

Cel de-al treilea volum al romanului Nume de cod: Viţa de Vie, Roşu şi Verde reprezintă o încununare a vieţii unui om, care şi-a închinat sufletul celor mai înalte valori spirituale. Numai cineva care cunoaşte sensul real al existenţei, precum şi importanţa trecutului, fiind în permanenţă preocupat de adevăr, reuşeşte să pătrundă în tainele cele mai subtile ale Universului, conectându-se la memoria ancestrală, devenind astfel un receptor extrem de redutabil. El însuşi, primeşte în dar admiraţia cititorilor săi, care se bucură nespus de mult că mai există scriitori ale căror suflete au primit atingerea îngerilor. Acest roman captează de la bun început, iar lecturarea lui se dovedeşte a fi extrem de vioaie, în dorinţa de a cuprinde totul. Autorul încearcă să le inducă oamenilor o stare benefică, o gândire pozitivă, invitându-i să guste din fructul vieţii. Astăzi, primim un dar inestimabil: dorinţa de a trăi! Aşa cum preciza autorul, noi, oamenii, suntem creaţi pentru a trăi, nu pentru a supravieţui, numai că, nu toţi ştiu care este secretul unei trăiri pline de încântare, de satisfacţie şi de împlinire:
Viitorul Universului-Terra în Roşu şi Verde.
Viitorul este clipa pe care o trăieşti.
Trăieşte şi vei cunoaşte viaţa în Roşu şi Verde!
Trăieşte!

Majoritatea consideră că drumul vieţii nu este numai un chin, ci şi o povară imposibil de purtat câteodată. Rostul existenţei noastre nu mai este cunoscut, şi nici nu mai prezintă interes, datorită asperităţilor întâlnite la orice pas, dar, mai ales, intervenţiilor malefice ale celor care folosesc puterea pentru a umili şi a supune inocenţa. În capitalism, totul se cumpără şi se vinde, totul are un preţ, iar cei puternici descoperă noi valenţe ale răului în fiecare zi, utilizând metode din ce în ce mai sofisticate pentru a obţine controlul absolut asupra tuturor. Oamenii nu mai pot lupta cu ei înşişi, fiind prea epuizaţi, având sufletul strivit de atacurile perfide ale inamicilor invizibili. Dragomir Dumitrache îndeamnă la trezire, invocând mii de motive pentru năzuinţa de a trăi cu adevărat. Ni se oferă soluţii pentru a ieşi din starea de hibernare şi de a primi lumina binefăcătoare a vieţii.

Cartea este străbătută de un glas profetic, ce anunţă vremuri dificile, pe care le vor traversa doar cei curajoşi, cei care nu vor refuza mana siderală venită din adâncuri, odată cu zâmbetul cuceritor al Ioanei. Regina e cea care protejează, dar voinţa se află tot în oameni. Totuşi, reuşeşte să influenţeze pozitiv gândirea şi acţiunile oamenilor, fiindcă ea însăşi este un exemplu de vieţuire corectă, crezând în forţa de schimbare comportamentală, precum şi în adoptarea unei mentalităţi condusă de principii morale. Viitorul nu e mort şi nu va fi, dacă vom opta pentru verticalitate, căci prin ea va străbate suflul divin. Libertatea există doar pentru cei care ştiu să-şi apere identitatea şi valorile strămoşeşti, iar înşelătorii se vor hrăni din propria lor lăcomie şi vor pieri odată cu ea pentru totdeauna. Cine a vrut să îngenuncheze acest popor, a fost nimicit de către mânia strămoşilor, atunci când cele mai însemnate comori ale neamului nostru au fost în pericol. Nimeni nu poate pleca din tărâmul regilor cu mâinile pătate de sânge şi cu intenţii teroriste, fără a fi pedepsit. Aşa s-a întâmplat cu persoanele ale căror acţiuni au vizat cucerirea spaţiului sacru şi însuşirea unor secrete străvechi, care le-ar fi adus faimă, uriaşe bogăţii materiale, ori chiar nemurirea. De aceea, elita mondială s-a decis să recurgă la orice este necesar pentru a obţine informaţiile preţioase. Mulţi oameni au considerat că trebuie să-şi vândă sufletul demonilor, ca să se îmbogăţească rapid şi fără efort. Este îngrozitor să ştim că orice se poate cumpăra, iar ofertanţii sunt cei mai înverşunaţi duşmani ai evoluţiei spirituale. Desigur, duhul munţilor şi contraatacul Verzilor le-au zădărnicit planurile de fiecare dată, reducându-i la micimea binemeritată, ori trimiţându-i în neant. Ne încântă faptul că scriitorul promovează în acest volum tradiţiile româneşti în forma lor originală, evocă istoria înaintaşilor noştri prin numele celor mai importanţi dintre oameni, Burebista şi Decebal, care, prin simbolul binecunoscut, un lup cu trup de şarpe, sau un şarpe cu cap de lup, întâlnit în anumite regiuni sau cusut pe mantiile celor şapte prinţese dace, aduce în atenţie un subiect interesant, referitor la o lume subterană, la existenţa unor tuneluri, cândva populate, şi care acum au intrat în vizorul multor agenţii de spionaj internaţionale. Uluitoarea descoperire din munţi va rescrie istoria omenirii, iar cei care ne-au ascuns adevărul în tot acest timp, vor avea motive reale de îngrijorare. Trădătorii de ţară şi neam s-au aliat cu cei care ar plăti sume fabuloase pentru a intra în posesia marilor revelaţii, ştiind că teritoriul românesc reprezintă astăzi, mai mult decât oricând, un izvor de mană cerească. Ni se spune că, în descifrarea stindardului dacic stă secretul intrării şi supravieţuirii în tuneluri. Despre existenţa unor tuneluri în România, care ar avea corespondenţă cu altele de pe planeta noastră, s-a mai scris, şi niciodată nu au fost furnizate date exacte cu referire la gurile de intrare. Autorul prezintă câteva informaţii interesante cu privire la acestea, păstrând reticenţa celor care ştiu că nu e momentul unor astfel revelaţii, pentru care oamenii nu sunt pregătiţi spiritual şi mental. Cu farmecul obişnuit, scriitorul zugrăveşte un episod captivant, în care eroi ai acestui volum reuşesc să pătrundă în adâncurile de piatră ale munţilor, înfruntând materia neagră, întunecată, capcană pe care numai dacii o ştiau, şi din care foarte puţini au reuşit să evadeze. Aici, Dragomir Dumitrache a surprins câteva detalii şocante, pe care, citindu-le, ai impresia că, de fapt, te afli în acel loc, alături de personajele cărţii. Mintea unui om obişnuit nu poate înţelege cum este posibil ca nevăzutul să fie perceput de către cineva ca un simplu test de recunoaştere, ca şi cum acea materie invizibilă ar reprezenta o poartă prin care se poate intra sau ieşi în voie. Temerarii cu gânduri diabolice au fost absorbiţi de bezna iadului subteran, iar trufia lor s-a prăbuşit în abis, rămânând mărturie pentru cei care vor dori să cucerească o lume a titanilor. Anumite fenomene cosmice se petrec doar atunci când e momentul schimbării, când ceva de-o însemnătate fundamentală e pe cale să se desfăşoare, evenimente care îşi vor pune amprenta asupra existenţei. Astfel, se consideră că omenirea a ajuns într-un stadiu superior al degradării, fiind necesară o transformare esenţială, un fel de reînnoire spirituală, numită de unii trecere, clipă în care, se presupune că doar unii oameni vor reuşi să supravieţuiască, folosindu-se de buncăre construite special în acest scop. Scriitorul Dragomir Dumitrache conturează o astfel de imagine feerică, reuşind să trezească interesul cititorilor pentru latura paranormală a cunoaşterii. Existenţa extratereştrilor, a implicaţiilor serviciilor secrete în acţiuni ale armatei, dezvăluiri de senzaţie, dosarul negru, reţele de tuneluri de pe teritoriul ţării noastre şi nu numai, tehnologii ale viitorului, forţe suprafireşti, capabile să susţină viaţa sau să o elimine, arhitecturi bizare, zone încărcate energetic, vortex, Spirala Carpaţilor, Sfinxul, Crucea Eroilor, Altarul Lumii, Cetatea Viţei, Lumina Zeilor, Marea Trecere, şi multe altele, sunt coordonatele unor subiecte care domină conţinutul romanului. Şi dacă tot se insistă pe abordarea lor, înseamnă că suntem cumva aproape de adevăr, că ceea ce s-a discutat ori s-a scris până acum este începutul unei treziri din somnul în care am fost aruncaţi de către marile puteri, pentru a ne distrage atenţia de la adevăratele lor intenţii. Din toate acestea, aşezate într-un anumit unghi, rezultă un volum impresionant, căruia scriitorul i-a conferit originalitate şi grandoare. Toate cele patru fiinţe unice, Ioana şi tripleţii, reprezintă o formă a iubirii dumnezeieşti faţă de oamenii care, aflându-se într-un continuu război pentru dobândirea supremaţiei în lume, şi-au pierdut puritatea sufletească, şi s-au oprit pe marginea prăpastiei, exersând autodistrugerea. Dar oare, ce sunt, de fapt, aceşti oameni? Sunt sau nu oameni? De unde vin? Călătoria lor se opreşte în acest univers? Îi vom mai întâlni? Iată câteva întrebări, pe care oricare lector şi le poate adresa, reflectând îndelung asupra naturii acestor inedite fiinţe. Dacă pot să comunice cu plantele atât de facil, ce formă de inteligenţă să fie aceasta? Cât de stânjeniţi se simt oamenii, ştiind că cele mai intime gânduri ale lor sunt citite oricând? Cu atât mai mult, gândurile vor călători mai atent prin miile de spaţii şi nu se vor mai irosi în zadar pretutindeni, ştiind că cineva le va vedea şi le va cere socoteală pentru felul în care au ales să pătrundă unde vor. Atingerea acestor entităţi aduce, fie alinare, vindecare, viaţă, fie moarte, într-un perpetuu dans în verde şi roşu, demonstrându-le oamenilor că firul existenţei nu poate fi rupt, şi că toate vieţuitoarele trebuie să-şi urmeze drumul către lumină, primind forţa naturii şi binecuvântarea Cerului. Romanul este străbătut de nenumărate întâmplări care au ca finalitate salvarea oamenilor aflaţi în suferinţă, ori în pragul morţii. Toţi cei care au întâlnit Flacăra Verde au fost izbăviţi, poate pentru că aşa hotărâse divinitatea, considerând că viaţa lor nu se va încheia aici, şi vor trăi cu totul altfel decât până acum. Acţiunile prezentate sunt complexe, bine puse la punct, ceea ce denotă faptul că autorul are aptitudinile unui excelent romancier, care ştie că plasarea unor evenimente şi a unor personaje în anumite contexte, după un plan bine gândit, are ca finalitate o structură narativă admirabilă. Întâmplările se succed cu repeziciune, lăsând impresia de timp ajuns la limită, de misiune care se apropie de final, de ceva iminent, care a fost programat să se petreacă exact în această perioadă a istoriei.

Sfârşitul cărţii are în prim-plan nunta eroinei cu alesul sufletului, eveniment de amploare, mai ales pentru faptul că s-a desfăşurat pe Caraiman, la Crucea Eroilor, acolo unde zeii vin să ia lumină şi să ofere viaţă. Pregătită cu minuţiozitate, această nuntă pare a fi mai degrabă una cerească, sau desprinsă dintr-o poveste, întrucât realitatea este alta decât cea pe care o ştiam. S-a acordat o atenţie imensă detaliilor, adică locaţiei, invitaţilor, alegerii domnişoarelor de onoare. Acestea reprezintă o altă parte a enigmei acestei cărţi, fiindcă cele şapte prinţese cu sânge dac provin din zone diferite ale ţării noastre şi din familii care au respectat dintotdeauna tradiţiile strămoşeşti, în cele mai neînsemnate amănunte. Elementul definitoriu al acestor fete îl reprezintă mantiile şi diademele. În principal, aceste veşminte deţin secretul mult râvnit de către unii, adică simbolul dacic, aşezat într-un anumit fel pe spate, care, privit dintr-un anumit unghi şi de către cineva avizat, ar duce la descifrarea lui. Un rol fundamental l-ar avea dansul şerpesc celor şapte mantii într-un anumit moment. Aici, la Altarul Lumii, pe Cogaion, îşi unesc inimile în prezenţa duhului dacilor, cei doi oameni minunaţi, care primesc lumina Aurorei şi binecuvântarea munţilor, într-o clipă în care, Poarta Cerului s-a deschis pentru a le primi ruga. Aceleaşi culori au fost martore ale evenimentului tulburător, unindu-se într-o lumină imaculată şi pierind dincolo de nori. O altă piesă de rezistenţă a constituit-o rochia de mireasă a protagonistei, compusă doar din iederă, care a arătat lumii, încă o dată, perfecta simbioză dintre om şi natură: Ioana îmbrăcase o ingenioasă împletitură de liane de iederă, terminate într-o scurtă trenă care atingea podeaua. O liană, după ce s-a întărit într-o spirală în jurul gâtului, urca şi se înfăşura cu părul, într-o coroniţă cu frunze de iederă. Frunzele erau verzi, doar în dreptul inimii câteva s-au înroşit, probabil de emoţie.

Nu se precizează cât anume a durat reveria aceasta, dar oricum nu are importanţă, fiindcă timpul e perceput diferit de oameni, însă, imaginea descrisă, chiar dacă foarte scurtă, reprezintă un crâmpei din absolut, un vis real, o certitudine a nemuririi şi a existenţei unor puteri care ne copleşesc prin măreţie. Poate unii dintre cititori au aşteptat ca ultimele pagini ale volumului să le împărtăşească un miracol existenţial, ceva cu totul ieşit din comun, la care să mediteze profund, până când ar fi înţeles ceea ce au căutat întreaga viaţă. Dragomir Dumitrache preferă suspansul, mai ales că acest roman este el însuşi o minune a creaţiei, un monument de valori spirituale, un arbore adus parcă din grădina Edenului, din ale cărui roade gustăm acum pentru prima dată. Fiind o entitate singulară, cu un destin special, Ioana va părăsi acest spaţiu sfânt învăluită în mister, plecând, poate, către alte dimensiuni, unde forţa ei benefică va readuce echilibrul pierdut. Finalul este unul pe cât de reuşit, pe atât de original, deoarece nu anunţă o catastrofă, aşa cum poate au intuit unii, ci dimpotrivă, un fapt cât se poate de obişnuit, ceva ce trebuia să se întâmple, aşa cum este obiceiul la astfel de evenimente, şi anume faptul că, s-a furat mireasa. Şi totuşi, finalul cărţii este prea brusc, aceasta însemnând că romanul va continua, fapt ce va aduce o şi mai mare notorietate autorului, dar şi o bucurie nedefinită cititorilor, care, poate vor fi martorii unor revelaţii epocale. Ultimele cuvinte ale autorului se adresează direct celor care au alergat cu privirea, cu gândul şi cu inima printre rândurile acestui text:
„Ai citit ca un actor, când învaţă rolul? Căutând sensuri?
Dacă nu, mai citeşte o dată!
Ai îmbrăcat personajele, le-ai decorat viaţa, după imaginaţia ta?
Dacă nu, mai citeşte o dată!
Ai recunoscut personajele reale?
Dacă nu, priveşte mai atent în jurul tău!
Ai cunoscut locurile pe unde a trăit Ioana?
Dacă nu, mergi să le vezi!”

Îndemnul sincer al autorului de a păşi în tandem cu eroina pe meleagurile existenţei, este de reţinut, mai ales că oamenii vor fi oricum tentaţi, prin natura lor de fiinţe curioase, să simtă mirosul verde al plantelor atât de iubite, să admire casele acoperite de iederă şi străjuite de viţă, să atingă nisipul nemuritor al valurilor mării, ori, de ce nu, să caute locurile dominate de duhul strămoşilor, închinându-se munţilor străvechi şi apei dătătoare de viaţă fără moarte. A căuta adevărul prin ochii naturii, este o mare provocare, pe care mulţi o vor accepta cu siguranţă, sperând că astfel vor cunoaşte bucuria de a trăi, precum şi importanţa vieţii. Revin la conţinuturile poveştilor autohtone, pe care şi autorul le evocă, subliniind însemnătatea, frumuseţea şi valoarea lor fără margini, mai ales în descifrarea unor enigme de genul celor prezentate aici. Şi în acest roman, ochii reprezintă un element-cheie pentru înţelegerea puterilor supranaturale. Flacăra Verde din ochii Ioanei, ar fi, de fapt, lasere care pot vindeca, sau pot ucide într-o clipă. Tot astfel, în basme, anumite personaje posedă o asemenea armă, înzestrare, sau forţă, pe care o folosesc atunci când e absolut necesar. Mai mult, eroina este un doctor eminent, capabil să citească în ochii oamenilor bolile de care aceştia suferă. Se pare, aşadar, că ochii sunt o poartă care deschid alte dimensiuni, alte posibilităţi de explorare şi înţelegere a multiuniversului. Desigur, numai iniţiaţii pot atinge o astfel de performanţă, cei care sunt educaţi în acest sens, ori prin autocunoaştere şi disciplinare a minţii. Putem considera volumul Roşu şi Verde un ghid al renaşterii spirituale, o carte a enigmelor, un templu al ştiinţelor nonconvenţionale, la care oamenii au acces deplin. Puterea nemăsurată a informaţiei străpunge nimicul creat cu scopuri egoiste, lăsând loc reflecţiilor, discernământului, deschizând ferestre către lumi fantastice, în care visul este unica realitate incontestabilă. Prin acest volum, scriitorul aduce un omagiu cunoaşterii, înlăturând vălul nimicitor al ignoranţei din vieţile oamenilor, pentru care doar prezentul contează.

Romanul Nume de cod: Viţa de Vie, vol III, Roşu şi Verde emană bucurie, uimire, încântare, prin însăşi existenţa lui, fiind un izvor de înţelepciune şi o chemare către infinit.

Gina MOLDOVEANU