Sanctuarul eternităţii

de GINA MOLDOVEANU

PREFAŢĂ

Folclorul românesc este un tezaur spiritual, provenind din veacurile dacice, proto-româneşti şi, mai apoi, româneşti, corolarul sufletesc intrinsec istoriei mărturisite şi nemărturisite a poporului. Amplele sale forme de manifestare, mai întâi orale şi, mult mai târziu scrise, sunt definitorii pentru evoluţia spirituală, dar şi materială a colectivităţilor româneşti, indiferent de aria lor geografică de existenţă.

Folclorul se mai numeşte şi înţelepciunea poporului, termenul provenind din limba engleză din cuvintele folk şi lore,  fiind introdus de scriitorul englez Wiliam Thoms în anul 1840. Acesta a fost un cercetător al producţiilor populare orale şi al miturilor din aria de creaţie britanică, iar termenul a căpătat imediat o largă răspândire în cultura europeană care, îşi trăia atunci din plin romantismul sub toate formele lui artistice, orientându-se, printre altele, şi spre cunoaşterea şi valorificarea producţiilor literare şi muzicale ale spiritului rural colectiv şi anonim.

Literaţii care îşi recunoşteau apartenenţa la acest amplu curent, dominant în secolul al XIX-lea, erau şi pasionaţi culegători de poveşti populare, de cântece săteşti vocale, ori instrumentale. Ei călătoreau prin sate şi adunau de la înţelepţii locurilor poveşti, proverbe, istorioare cu specific local pe care, apoi, le publicau în revistele vremii, ori în cărţi, contribuind astfel decisiv la constituirea acestor creaţii tradiţionale într-un corp spiritual aparte, veridic şi necesar, al civilizaţiei europene.

Culegători celebri au existat în secolele al XIX-lea şi al XX-lea în mai toate ţările europene, iar în privinţa ierarhiilor există părerea unanimă că cei mai valoroşi culegători de folclor şi totodată prelucrători şi publicişti sunt germanii Jacob şi Wilhelm Grimm. Celebrele lor personaje Alba ca Zăpada, Scufiţa Roşie, ori Hänsel şi Gretel au legănat copilăria multor generaţii.

În aria spirituală românească au existat culegători pasionaţi de înţelepciunea populară, de mituri şi proverbe, de cântece săteşti, a căror muncă excepţională a contribuit la intrarea în sfera literaturii şi a muzicii culte a multor mituri populare străvechi, basme, poveşti,  proverbe, snoave, ghicitori etc.

Generaţiile actuale datorează enorm unor culegători şi creatori ca Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri, Anton Pann, Ovid Densuşianu, Perpessicius ş.a. Fără munca lor altruistă ar fi intrat în uitare, ori s-ar fi pierdut pentru totdeauna mituri şi tradiţii populare dacice, proto-române şi chiar româneşti, iar cultura noastră ar fi fost mult mai săracă şi, probabil, lipsită de interes.

Gânditori precum Lucian Blaga, ori Mircea Eliade nu ar mai fi avut suportul spiritual pentru a da un conţinut naţional interpretărilor lor filosofice, care aşază poporul român pe picior de egalitate cu celelalte popoare civilizate ale Europei.

Pe baza studiilor sale de folclor, filosoful Lucian Blaga identifică matricea stilistică a culturii române în cultura populară: Să numim acest spaţiu‑matrice, înalt, indefinit ondulat şi înzestrat cu specificile accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic... Destinul aici nu e simţit nici ca o boltă apăsătoare, până la disperare, nici ca un cerc din care nu este scăpare... Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai şi se sfârşeşte pe plai.

Trebuie precizat că alături de conceptul nou introdus, de spaţiu mioritic, de descoperirea unor elemente abisale de la temelia dezvoltării culturii rurale, Lucian Blaga relevă şi misterul în care a evoluat în mii de ani spiritualitatea populară din spaţiul carpato-danubiano-pontic, până când a ajuns la stadiul actual de spirit popular omogen, de folclor şi, mai ales, de folclor cult.

În zilele noastre însă, în secolul al XXI-lea, în condiţii complet schimbate, spiritul popular românesc este supus unor agresiuni fără precedent, unor schimbări cu care nu s-a mai confruntat în istoria sa, dat fiind faptul că viaţa satului s-a schimbat din temelii. Satul românesc actual nu mai este cel tradiţional, patriarhal, cu rânduilelile sale transmise din generaţie în generaţie. Într-adevăr, mai sunt oaze care păstrează nealterate obiceiurile şi datinile străbune, dar viitorul lor este incert, perspectivele nu sunt unele de dezvoltare, ci mai degrabă de menţinere şi conservare la nivelul actual.

Un agresor serios este însuşi conceptul de globalizare a evoluţiei societăţii umane; el nu ţine cont de specificul naţional, popular, sau de ceea ce este autohton. Interese economico-financiare transnaţionale proiectează şi chiar acţionează pentru schimbarea conceptelor naţionale de graniţe de stat, de suveranitate naţională - care ar trebui restrânsă - şi a tuturor valorilor cu care suntem obişnuiţi şi în care trăim de sute de ani. Sub masca proclamării libertăţilor de orice fel, de conştiinţă, de mişcare liberă a persoanelor şi ideilor, există forţe în lume care îşi urmăresc, pas cu pas, interesele proprii, interese materiale, de acaparare a bogăţiilor naţiunilor pe care le invită de convenienţă la colaborare şi la liber schimb, scopul urmărit fiind altul, unul propriu, egoist. 

În acest complex de factori poluanţi de conştiinţă, în care cele mai recente cuceriri ale tehnicii şi ştiinţei sunt folosite, în primul rând, în scop politic de dominare şi în vederea restrângerii libertăţilor individuale, am putea spune că a te dedica studiului înţelepciunii populare româneşti este un act intelectual de excepţie, este o faptă de iubire de patrie şi de limbă română.

Ceea ce prezintă în această carte doamna prof. Gina Moldoveanu este chintesenţa spiritului popular românesc adevărat, în manifestările lui cele mai variate şi  mai frumoase. Titlul cărţii sintetizează foarte bine faptul că ne aflăm în faţa unei comori spirituale româneşti, ne aflăm în faţa SANCTUARULUI ETERNITĂŢII.

În conţinutul lui găsim concepte populare şi personaje fantastice proprii simţirii neaoşe româneşti, citim despre raporturile dintre om şi divinitate, despre felul cum îşi manifestau strămoşii noştri credinţa în divinitate, despre felul cum au ştiut să o păstreze nealterată peste veacuri, pentru că, păstrându-şi neclintită credinţa în Dumnezeu, au putut să-şi conserve structurile lor materiale şi spirituale.

Eseul de faţă înfăţişează, în termeni originali şi pertinenţi, bazele credinţelor religioase şi evoluţia lor în actualul spaţiu de limbă română. Menţionarea zeului antic Zamolxis, cu toate atributele lui supraomeneşti, dar şi omeneşti, atestă faptul că dacii năzuiau, în credinţa lor, către o formă umană completă, către o împlinire umană cu un accent puternic pe scara spirituală, nu pe cea materială, accent care astăzi s-a pierdut. De pildă, să ne gândim cel puţin la convingerea dacilor că după moarte îl vor întâlni în tărâmul său pe zeul tutelar Zamolxis şi la bucuria cu care mergeau prin moarte în întâmpinarea lui. Această lipsă de teamă în faţa morţii îi făceau ca, în cadrul luptelor, destul de frecvente cu năvălitorii străini, să se bată cu mult curaj şi cu o dăruire fără seamăn. Faima capacităţii lor de asumare a riscului şi a sacrificiului în luptă l-a făcut pe părintele istoriei, Herodot, să rostească celebra frază, rămasă emblematică până astăzi, că dacii erau cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci. Iar gândul doamnei profesoare Gina Moldoveanu vine să sublinieze în mod magistral că: Nemurirea, pentru care strămoşii noştri săvârşeau nenumărate sacrificii, nu mai reprezintă decât un cuvânt ieşit din uz, ori unul fără nicio rezonanţă.

Continuând să urmărim prin veacuri de trăire dacică şi, mai târziu proto-română, credinţa poporului în viaţa de apoi, mai fericită decât aceasta, constatăm că şi ciobanul din balada Mioriţa are o atitudine de acceptare a apropierii morţii, o trăire sufletească din care înţelegem că  privea moartea sa ca pe o nuntă. Deşi secolele au trecut, filonul de aur al credinţei populare în divinitate şi în viaţa de apoi se prezintă ca o constantă, care astăzi, în condiţiile sociale şi culturale date, cel puţin, ne uimeşte:

Iar tu de omor/ Să nu le spui lor/ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ C-o mândră crăiasă/ A lumii mireasă/ Că la nunta mea/ A căzut o stea/ Soarele şi Luna mi-au ţinut cununa/ Brazi şi păltinaşi/ I-am avut nuntaşi/…

Excepţională unitate a trăirii spirituale străbătând veacurile!

Seninătatea baciului moldovean în faţa morţii este remarcabilă, fascinează mintea oricărui muritor şi dăruieşte sufletului un crâmpei de speranţă în ceea ce priveşte existenţa umană, observă cu exactitate autoarea prezentului eseu în capitolul VI, intitulat Miturile esenţiale ale spiritualităţii româneşti.

Valenţele filosofice ale baladei sunt indiscutabile, profunzimile umane pe care le sondează, de asemenea. Nu avem decât să dăm crezare autoarei şi să rostim cu bucurie odată cu ea că ciobănaşul ar fi reprezentarea umană a soarelui, iar mama acestuia, a pământului. Vizibila şi puternica legătură dintre aceste două elemente cruciale favorizează ideea conform căreia Mioriţa ar ascunde profunde înţelesuri cosmogonice, descifrate de înţelepţii timpurilor primordiale şi actuale.

Ne mai surprind plăcut evocările şi explicaţiile care însoţesc eroii din basmele şi poveştile românilor, înalta lor moralitate, valoarea lor, de pildă, pentru timpurile confuze în care trăim. Autoarea menţionează şi descrie un întreg corpus de eroi de basm, de tradiţii şi sărbători populare foarte vii în conştiinţa milenară a poporului român, relevă sensurile filosofice, ori profund umane, cu care ne întâlnim în cazul fiecărui erou popular sau ipostază legendară.

Sunt foarte bine surprinse în definiţii ca de manual, aş putea spune, personaje de legendă, iar criteriul de bază al analizei este aici acela de nemuritor, ori muritor: zâna zânelor, ielele, cele trei ursitoare, ştima casei, zmeul nu pot fi decât eroi din alt tărâm veniţi în lumea noastră cu scopuri precise şi pentru a acţiona, fie în ajutorul omului, fie în defavoarea lui, în timp ce muritorii sunt personaje rodite din fantezia populară, colectivă, foarte aproape prin viaţa şi faptele lor, ori, cel puţin, prin năzuinţele lor, de omul simplu de la ţară, de românul curat şi adevărat de la şes sau de la munte: Făt Frumos, Ileana Cosânzeana, Greuceanu, Împăratul Verde, Prâslea, Păcală etc.

Capitolul dedicat sărbătorilor populare este de-a dreptul captivant. El prezintă un număr mare de sărbători laice sau religioase de peste an, din care putem trage lesne concluzia că oamenii din popor ştiu să muncească, dar ştiu şi să trăiască cu voioşie. Unele sărbători cum ar fi Mărţişorul,  sărbătoare a vestirii primăverii, a bucuriei în faţa reînvierii naturii, actuală şi astăzi, este veche de aproximativ două milenii, fiind transmisă de la romani, este exclusiv naţională, românească. Nicăieri în Europa nu se mai serbează de 1 Martie venirea primăverii prin daruri simbolice făcute de bărbaţi femeilor şi de membrii familiilor între ei.

Ghiocelul prins la reverul hainei cu fire de aţă de culoare roşie şi albă aduce multă bucurie, naşte prietenii sau împăcări între oameni.

Noaptea de Sânziene are o încărcătură magică aparte. Conform mentalului colectiv, în noaptea din ajun sunt posibile toate minunile, forţele misterioase benefice omului, dar şi cele malefice ajung la apogeu. Sânzienele transformă ierburi obişnuite în ierburi de leac, ce vindecă anumite boli ale oamenilor.

În toate zonele folclorice ale ţării, Colindele însoţesc multe sărbători colective, bineînţeles cu diferenţele specifice zonale. Comentariul dedicat acestora surprinde cele mai importante colinde, cum ar fi cele referitoare la peţirea fetelor de măritat, la muncile agricole, ori cele ce preamăresc Naşterea Domnului, Crăciunul. Pe bună dreptate, autoarea subliniază că sărbătoarea Crăciunului e sărbătoarea bucuriei şi cea mai frumoasă pentru copii, care îşi aşteaptă darurile de la  Moş Crăciun, cel care se strecoară pe gaura cheii sau pe hornul casei, ori în alte chipuri, pentru a lăsa daruri sub bradul minunat împodobit în ajun.

Pluguşorul şi Sorcova merită menţiuni speciale. Ele sunt colinde dedicate Anului Nou, sunt însoţite de veselie colectivă, de speranţe în recolte mari în viitor, de dorinţele de mai bine ale omului. Vechi de mii de ani, încă din societatea Romei antice, ele s-au transmis noilor generaţii fiindcă speranţa de mai bine este etern umană. Autoarea precizează că Pluguşorul nu este altceva decât un ritual agrar, ca multe altele deja prezentate, numai că acesta se săvârşeşte în ajunul Anului Nou, pentru a saluta trecerea dintre ani şi nu oricum, ci printr-o urare de spor şi belşug. Demult, cei care plecau la colindat, chiar erau însoţiţi de un plug tras de boi şi executau o brazdă în faţa casei vizitate, în care se aruncau seminţe, ca simbol al rodniciei pământului.

Dintr-o analiză atât de pertinentă a folclorului românesc nu putea să lipsească capitolul dedicat înţelepţilor satului, cei care gândeau mai profund, mai cu tâlc şi mai cu folos pentru toţi cei din jur.  

Capitolul IV, Savoarea cuvintelor înţelepte se referă la inteligenţa omului din popor, la proverbele şi pildele lor care, iniţial, au avut un autor, dar, cu timpul, au fost acceptate de colectivitate şi răspândite, dat fiind adevărul lor, iar autorul a rămas anonim. Autoarea surprinde tocmai această trecere benefică de la aportul individului la acceptarea lui de către colectivitate: Omul simplu din popor, fără prea multă ştiinţă de carte e capabil să înţeleagă sensul profund al lucrurilor, cărora s-a gândit să le acorde o formă uşor perceptibilă, enunţuri lipsite de sintaxa complicată a gramaticii contemporane, spre a fi pilde tuturor celor aflaţi într-un moment de răscruce. De aceea, nenumărate generaţii care s-au perindat de-a lungul vremurilor au găsit de cuviinţă să lase moştenire omenirii un tezaur minunat de aforisme, neîndestulător şi astăzi, ce aşteaptă mereu alte şi alte cuvinte de duh, menite să încânte sufletul şi mintea. Despre acestea, marele poet George Coşbuc, a scris ca fiind creaţia unor oameni din popor, persoane singulare şi a mulţimii  însăşi.

Autoarea enumeră o serie de proverbe izvorâte din experienţa omenească, utile oricui, iar în finalul capitolului explică cu sinceritate care este valoarea acestor proverbe şi zicători pentru noi cei care le luăm în primire, astăzi, ca pe o moştenire: Sunt necesare oricui aceste vorbe înţelepte, care vor stăpâni întotdeauna sufletul avid de cunoaştere şi dornic de a găsi răspunsul problemelor personale, într-o lume vitregă, în care suntem din ce în ce mai solitari. Cartea este şi rămâne unicul sfetnic de taină al omului, prieten fidel şi tăcut, capabil să asculte şi să ofere informaţii necondiţionat.

Misterele atemporale din Capitolul V vor trezi un mare interes printre cititori. Aici autoarea încearcă să dezlege anumite mistere ancestrale, existente în munţii noştri pe podişul Bucegilor şi în alte locuri încărcate de profunzimi existenţiale neînţelese încă. În acest capitol, realitatea vieţii cu care suntem obişnuiţi poate fi abandonată în faţa unor revelaţii neaşteptate despre tainele ascunse de trecerea mileniilor, dar şi de neclintirea munţilor.

Se spune că Zamolxis locuia într-o peşteră din muntele Kogaion, care se traduce Capul Magnificului. Nu departe de Sfinx şi Babele se află Peştera Ialomiţei, un cuceritor locaş al obscurului, împodobit cu stânci înfiorătoare, udate încontinuu cu apa sfinţită care izvorăşte din adâncurile acestor munţi. Peştera este un imens drum al purificării, un spaţiu în care sunt binecuvântaţi doar cei care ştiu să respecte măreţia metafizicului. În acest loc se află tunele nebănuite unde se crede că se ascundeau dacii în vreme de primejdie. Odată ce ai pătruns aici, te învăluie discret o minunată, dar înfricoşătoare privelişte, care îndeamnă la meditaţie şi atenţie pe tot parcursul ei. Nu departe de intrare se găseşte Grota lui Decebal.

Eseul profesoarei Gina Moldoveanu dezvăluie cititorilor aspecte fundamentale ale vieţii sociale din spaţiul carpato-danubiano-pontic, din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. În conţinut sunt analizate şi exemplificate laturi spirituale ale fiinţei omului aşezat dintotdeauna pe aceste meleaguri, fiindcă omul românesc nu a migrat de nicăieri, ci numai aici s-a născut, a crescut şi a evoluat.

Sanctuarul eternităţii este o carte plină de înţelepciune, adevăr şi suflet românesc, este un izvor de învăţătură pentru tinere generaţii, dar şi o sursă de informaţii pentru cercetătorii preocupaţi de cultura şi spiritul poporului român în sinuoasa lui evoluţie.  

prof. George TĂTĂRUŞ