SOBRELE IUBITE

de OMA STĂNESCU

PREFAŢĂ

Deloc supusă vacanţei literare ori a pauzelor de inspiraţie, noua carte a consacratei Oma Stănescu nu surprinde pe nimeni, după ce, cu foarte scurt timp în urmă lansa cu succes, într-un cadru mai mult decât select, romanul The Fire Of Karma, sub emblema aceleaşi edituri brăilene ca şi lucrarea de faţă. Mai mult decât atât, istoria unei vieţi începute a fi descrise în 2008 în romanul Mrejele iubirii, se continuă tumultuos şi plină de simţ artistic, până în prezent, parte a unui ciclu ce lasă loc de continuitate.
Oma Stănescu nu este nimeni alta decât Carmen Mihaela Stănescu, economista, yogina, publicista şi, bineînţeles, prozatoarea cunoscută prin romanele deja publicate: Arşiţa karmei, Chipuri indiene, În voia vremii, Mrejele iubirii, The Fire Of Karma.
Cartea de faţă se vrea o plăcută continuare a Arşiţei karmei, fără riscul de a încurca cititorii care nu au urmărit firul acţiunii în sens cronologic, de la primul roman şi până acum. Tiparul lexical, preponderenţa experienţei petrecute în spaţiul vastei Indii, consumul de energie şi mai cu seamă risipa de sentimente pur umane, dau romanului o esenţă tare, neverosimilă, fără loc de happy-end, dramatizându-se prin personaje simple, pline de defecte omeneşti, stângace şi neputincioase în faţa implacabilului destin, cât, mai cu seamă, faţă de iubirea neîmpărtăşită.
Handicapul fizic al personajului feminin, alături de cel sentimental al bărbatului, împletesc o acţiune sortită eşecului încă de la primele rânduri. Nu este nevoie de experienţă în dragoste pentru a te putea convinge - ca şi cititor - de faptul că fructul iubirii dintre cele două personaje principale ale romanului, este poate cel mai pedepsit la suferinţă, de la lipsurile materiale, stringente, până la afecţiunea paternă.
Cartea are un farmec aparte şi din poziţia faptului că generează întrebări: Cum a fost posibil? De ce aşa? Merita? etc. Datorită acestora, dar mai ales din cursivitatea şi cruda expresie generată de dialoguri, romanul lasă loc de pilde, dincolo de compasiune şi respect pentru suferinţă, dar şi de furie din perspectiva unei accentuate pasivităţii cu care soţia şi mama insistă să ducă o cruce care nu-i aparţine întru totul, aspect profund şi sensibil amplificat în ultimele două capitole.
Actorii romanului, chiar dacă au roluri simple, sunt plini de acţiune, asemenea unui film de factură poliţistă. Stângaci în mişcări se completează reciproc, ca într-un imens puzzle, fără să se repudieze ori cu tendinţe de şocare. Au nume banale, româneşti, englezeşti şi indiene, întind vorba, uneori şi palma, de aşa natură ca pe parcursul celor nouă capitole să existe o arborescenţă narativă cu epicul centrat pe dragostea imposibilă dintre bărbatul dezinteresat şi femeia care nu ştie să renunţe la o pretinsă căsnicie.
Deşi se vrea un altfel de roman, cu nume noi date unora din personajele Arşiţei karmei, maniera în care este scris Sobrele iubite dezvoltă o nouă latură din complexitatea Omei Stănescu şi anume drama. Deşi la prima vedere se poate vorbi de un roman de dragoste, confuzia se anulează rapid după lecturarea primelor două capitole, asta şi din faptul că, nedorind să-şi menajeze defectele fizice, autoarea lasă să se înţeleagă clar că avem de-a face – şi de data aceasta – cu un roman autobiografic.
Cartea nu povesteşte cu nonşalanţă partidele de dragoste aşa cum se întâmpla în Mrejele iubirii, ci este scăldată cu motto-uri grave, care se completează armonios cu titlurile capitolelor: Trai amar; Furtună; Din nou spre paradis; Din ceartă-n ceartă; Cu picioru-n multe luntrii; Ciudă şi ruşine; O altă perspectivă; Piatra de moară, karmică; Epilogul fără sfârşit.
Lectura paginilor dezvoltă orizonturi pe un întreg areal literar, de la dialogul direct dintre actorii angrenaţi, până la descrierea decorului acţiunii. Ca un magnet, Manas, personajul masculin, polarizează numele feminine ce orbitează în jurul său, ultimele mânate numai de interesele păcatului, voalate sau nu după intenţii slabe, necosmetizate artistic. Cu simţ popular, dar artistic intervine măiestria autoarei, care nu le menajează, ci dimpotrivă, lasă să se întrevadă clar realitatea şi mai ales scopurile pentru care damele se doreau atât de aproape în jurul indianului.
Pe longitudine, acţiunea se desfăşoară pe două teritorii diferite, însă mult mai mult în România decât în India, invers ca în Arşiţa Karmei, iar mişcarea febrilă acompaniată de un limbaj popular, deloc vulgar - deşi cartea abundă în vulgarităţi - conferă senzaţia că întregul plan s-ar fi desfăşurat de curând, într-o ordine faptică bine orchestrată de către autoare.
Condimentat cu excese de tot felul, dar mai cu seamă în minciuni sfruntate, Manas, personajul masculin, devine polul răului, întruchiparea nefastă a celui ce seduce şi abandonează, într-o neobosită goană după sex ocazional, la adăpostul stridentelor senzaţii mascate de presupuse tratamente naturist-spirituale oferite cu predilecţie şi generozitate din îndepărtata Indie. Contactul dintre civilizaţiile orientală şi cea occidentală lasă loc de scuză şi o eventuală mea cupla pentru tot arsenalul de nepotriviri, de la cele de caracter, până la cele de substanţă, toate subscrise obsesiei sexuale pe care autoarea o atribuie în mod excesiv părţii masculine.
Salvările din desuet vin de la personajele de rang inferior din carte: mama, colegii de Cale, rudele apropiate, cercul de prieteni, care, într-o simbioză de factori conjuncturali, amână pentru moment un deznodământ etichetat şi previzibil de startul cărţii.
Implacabila soartă alături de agonia unei false iubiri, pendulează între continuare prin acceptarea tacită a realităţii şi renunţarea la acest chin, balansându-se narativ pe grija maternă faţă de copilul nedorit, dincolo de orice senzaţie de căsnicie mimată în faţa rudelor şi apropiaţilor.
Autoarea se foloseşte de toate mijloacele literare de care dispune pentru a accentua îndârjirea cu care a luptat, conferindu-i personajului feminin nu numai năzuinţe, dar şi conştiinţa unui până aici, cu toate consecinţele ce decurg dintr-un astfel de gest.
Deşi vorbim de o creaţie literară, întreg materialul lecturii are un suport real, cât se poate de palpabil, pentru că, aşa cum am mai amintit, avem de-a face cu un roman autobiografic. Poate de aceea, ca şi o notă în plus, îl consider o reuşită, un ţel atins, o carte pe care o recomand numai categoriilor de public matur, iubitor de lectură, precum şi un exemplu de verticalitate în faţa unui nedrept şi chinuitor destin.

Cătălin Nicolae MOLDOVEANU